Dictatura florilor
De curand, la un targ al mesterilor organizat de Muzeul taranului Roman, in dreptul unei mici masute cu pristolnice si icoane pe lemn, am vazut o femeie si un barbat, drepti si tacuti, stransi umar langa umar, imbracati cu straie albe, de in si canepa. Pareau doi ingeri stingheri, cu aripile stranse, pentru a face loc multimii zgomotoase. Zambind timid, aveau chipurile straluminate, pareau sa aiba vedenii pe care noi, ceilalti, nu le puteam ghici. Intrigata, m-am interesat cine sunt. "Marian si Victoria Zidaru", mi s-a raspuns. Doi pictori celebri. M-am apropiat si-am privit exponatele. Pareau din lemn viu, vibrant, pictat in culori calde, naturale, bej si verde inchis de padure, excizate cu initialele numelui Fiului lui Dumnezeu, dupa regula, neasemuit de frumoase. Mi-am amintit de pristolnicul bunicii, care statea agatat in cui, sub icoane, dar atat de sus incat noi, copiii, nu puteam ajunge la el. Cand l-am vazut ultima oara, era atat de vechi si de folosit, incat lemnul capatase o patina calda, catifelata aproape. Bratele crucii i se rupsesera, parea acum un stalp totemic, pe care erau incrustate literele chirilice, ca un juramant de credinta. Pe talpa de jos a crucii, in forma rotunda, erau literele numelui lui Hristos, pudrate inca de faina. Pristolnicele lui Marian Zidaru, mici crucifixe din lemn, te chemau si ele sa le strangi in palma, sa le simti forta, viata lemnului viu si duhul sau "creator". Am inchis momentul acela magic in amintiri hotarata sa aflu ce lumina zarisem atunci, la targul acela de primavara, pe chipul celor doi artisti. De unde venea bucuria aceea iradianta, pe care eu o pierdusem de mult? De ce pareau asa de armoniosi? Sot si sotie, semanau mai degraba cu doi camarazi care trec impreuna prin viata, umar la umar, nedespartiti de nimic. De buna seama, m-am gandit cu tristete, lor nu le erau cunoscute reprosuri
