…nu stiu cum mi-a scapat, dar mi-a scapat. Adica stiu, ce sa ma mai ascund dupa degete? – M-am luat cu altele, mai putin importante. Joi, 18 martie, IPS Bartolomeu Anania a implinit 89 de ani! Vineri, la Cluj, s-a lansat cartea “Starea de exceptie” despre revoltele anticomuniste ale studentilor clujeni din 1946, in care viitorul mitroplit era printre conducatori si pentru care a ajuns la puscarie.
Stiu cate s-au scris despre IPS Anania – si de bine si de rau. Mai ales de rau – de la EvZ, la Voxpublica (ay, Bichir, Bichir! Zavalita, Zavalita! – hint: Mario Vargas Llosa – Conversatie la Catedrala). (Disclosure – l-am sustinut pe IPS Anania in “competitia” pentru scaunul Patriarhal, la modul teoretic). Nu m-am varat niciodata in aceste dispute – nu are rost sa te bati cu aerul. L-am sustinut, dar nu m-am “varat”. E un sofism? Sofism sa fie! Credeam, cum cred si-acum, ca aveam nevoie de un induhovnicit, nu de un CEO.
Tanar fiind, in 1992 (parca), i-am luat proaspatului inscaunat Arhiepiscop un interviu – am fost ”necrutator”: l-am intrebat despre tineretea in Fratiile de Cruce, despre plecarea surprinzatoare in USA, despre intoarcere; despre legionari si Securitate. Interviul cu pricina se gaseste in biblioteci. Nu despre asta vreau sa va vorbesc, insa.
Vreau sa va vorbesc despre cum un om poate sa te faca te simti in acelasi timp o furmica si un urias. In cazul meu, IPS Anania n-a fost nici primul, nici ultimul. Dar a fost unul dintre cei mai eficienti.
“Noi”, i.e., generatia noastra (cu putine exceptii, gen Nemes), ne, pardon, cacam pe noi, la o pseudo-revolutie precum cea din Decembrie. (Regret pana in ziua de astazi faptul ca nu eram in Cluj in 21 decembrie – regret faptul ca am avut sa-mi testez curajul intr-o “revolutie” la Brad). Oamenii aia nu se, pardon din nou, cacau pe ei in fata nu mortii, aia e usoara, oamenii aia nu clinteau in fa