Prima dată când mi s-a aruncat în față ideea din titlu a fost în urmă cu peste zece ani, într-o emisiune a unui post clujean de televiziune. ”Dacă nu vă place Clujul, nu aveți decât să plecați la Budapesta!”. Cred că deja bănuiți a cui a fost această exprimare ”elevată” – fostului primar al orașului, Gheorghe Funar.
Și pe atunci nu-mi plăcea de nicio culoare Clujul. Singurele lucruri care se construiau în oraș erau statuile și bisericile. Iar statuile și monumentele ridicate se întreceau în urâțenie. Competiția era deschisă însă și la capitolul alungat investitori străini (memorabil în acest sens fiind momentul în care reprezentanții ”Coca-Cola”, care intenționau să deschidă o fabrică de îmbuteliere în Cluj, au fost umiliți chiar într-o ședință specială a Consiliului Local în care ar fi trebuit să se semneze parteneriatul – ulterior fabrica s-a construit lângă Oradea).
Pe zi ce trecea, orașul rămânea în urma altor localități similare din țară. Iar tensiunea și atmosfera de război o resimțeai nu doar în confruntările cu politicienii, ci și pe puținele terase și pub-uri în funcțiune. Iar de se întâmpla să rămâi peste vară în Cluj, seara trebuia să suporți un teribil sentiment de însingurare. Străzile rămâneau pustii, locuitorii retrăgându-se în case și blocuri, precum în niște cazemate, din interiorul cărora refuzau orice comunicare cu exteriorul. Clujul era pe atunci un oraș tăcut și trist. Nu avea cum să-mi placă. Iar Funar părea de neclintit din fotoliul lui de primar.
Și cu toate acestea nu m-am cărat. Nici la Budapesta, nici în altă parte. Și nu am fost singurul care nu a făcut-o. Am rămas alături de alți nenumărați clujeni care credeau că lucrurile se pot schimba. Și care nu au stat cu mâinile în sâni.
Iar acum sunt îndrăgostit de Cluj. De terasele din Piața Muzeului, de pe Eroilor, și cele care se pregătesc a se deschide pe Potaissa ori