Fac gazetarie de 24 de ani. (Stiu, 25 ar fi fost o cifra mai rotunda, dar nu pot falsifica in halul asta istoria:).) Eram in primul an de medicina. Stateam in fata Casei de Cultura a Studentilor din Cluj, asteptand o fata. Fata n-a mai venit. A venit, in schimb, un coleg de grupa al Alinei, sora mea, care era deja in anul trei – tot la medicina. Il cheama Aurelian Georgiu si scria la “Napoca Universitara”. Bauseram cateva beri impreuna, statuseram la cateva povesti. M-a vazut stand pe trepte, mahnit. “Ce faci aici?” – m-a intrebat. “Iaca, astept o fata”. “Nu vrei mai bine sa scrii la Napoca Universitara?” Am vrut. Asa a inceput totul.
De atunci am scris cateva mii de articole si am luat cateva zeci de interviuri. Primul, in 1986, cum se poate vedea mai jos. Am facut interviuri cu Mudava (vi-l mai amintiti?), Corneliu Coposu, Ion Iliescu, IPS Bartolomeu Anania, Stefan Augustin Doinas, Gabriel Liiceanu, etc. Niciodata, insa, unul de patru ore (!!!), in care sa … empatizez, pe parcurs, cu intervievatul, chiar daca n-am fost intotdeauna de acord cu ideile lui/ei. Catre sfarsit, obicetivitatea mea se dusese pe spuma marilor. Meseria asta e plina de surprize. De unde se vede ca n-am facut o alegere proasta in clipa in care m-am decis sa renunt la medicina.
A fost un interviu “epuizant” pentru ambele parti. Dar un interviu care te lasa la sfarsit deopotriva fericit si frustrat. Am mai fi vrut, dar nici una dintre parti nu mai putea. Fizic. Dupa interviu i-am impartasit lui Cristi ingrijorarile mele: “Cum te voi mai putea critica, daca va fi cazul, dupa un asemenea interviu?” “Cu demnitate”, mi-a spus. “E bine sa te traga cineva de maneca din cand in cand. Poti.” Pot.
NOTA: Din motive tehnice, legate de transcrierea interviului si de dimensiunile acestuia, il voi prezenta in serial, cand si cum voi avea timp. Va asigur insa ca merita urmarit pana la
