Mă refer aici la două tipuri de exhibiţionism: cel sexual şi cel sentimental. Vorbesc despre cei care decid să îşi dezvăluie pe bloguri (da, mai ales pe Pandora’s) experienţe şi sentimente pe care majoritatea dintre noi ni le trăim în intimitate şi le împărtăşim, eventual, celor mai apropiaţi prieteni. Îi înţeleg pe cei care au un blog anonim, despre care nimeni din publicul larg nu ştie de cine este scris, unde nici măcar nu îţi poţi da seama, ca cititor, dacă este vorba de ficţiune sau realitate. Dar nu îi înţeleg pe cei care povestesc experienţe intime în văzul întregii lumi, sub semnătură, cu poza alături. Cu atât mai mult cu cât de obicei nu este vorba doar de tine, cel care scrii, bloggerul sau bloggeriţa. În marea majoritate a timpului, astfel de texte îi vor atinge cu siguranţă pe cei cu care ai împărtăşit experienţa intimă pe care o povesteşti. Sau vor realiza că viziunea ta asupra evenimentelor nu are nicio legătură cu ceea ce credeau ei. Ceilalţi, prieteni, cunoscuţi, vecini, rude, vor face speculaţii: “ia uite domne cu ce se ocupau ăştia…şi ce cuplu drăguţ păreau…”; “de cine o vorbi, de ăla blond, sau de ăla brunet?”; “hm, aşa pămpălău e fostul ei?”; “aşa fraieră e fosta lui?”

Atunci de ce să o faci? În numele unei “deschideri” absolute? Toată lumea vrea să îşi trăiască acum viaţa sub ochii celorlalţi, iar cum Facebook şi Twitter nu sunt suficiente, apare un fel de emisiune Big Brother fără sfârşit, cu milioane de participanţi. Pentru că nu îţi pasă de gura lumii? Atunci de ce să te bagi în ea? Pentru 15 minute de faimă? Un blog nu îţi poate oferi mai mult decât sfertul de oră despre care vorbea Andy Warhol. Vreau să spun, c’mon…de cele mai multe ori nu e literatură de premiu Nobel ce se produce pe blogurile astea. Şi pentru o mie de clickuri în plus eşti gata să îţi dezvălui resorturile cele mai adânci. Cred că sunt şi bloggeri care scriu texte