Acum câţiva ani mi-am refăcut ochelarii de vedere. Lentile de 0,50. Îi foloseam la citit, scris, desenat şi lucrat pe computer. Apoi, după o vreme, lentilele au început un lent şi aproape imperceptibil proces de mătuire. Era ca şi cum pierdeau zilnic un procent infinitezimal din transparenţă.
Transformarea asta era atât de subtilă încât mă obişnuiam şi eu, câte puţin, cu ea. Ca Rasputin cu otrava. Până într-o zi când mi-am dat seama că ochelarii mei nu mai sunt ce au fost. Până aici nimic neobişnuit. Dar pentru că sunt un om, cu bune şi cu rele, abia ce a urmat după a devenit interesant. Nu m-am dus imediat să schimb lentilele.
M-am complăcut, deşi conştient de situaţie. Aveam uneori dureri de cap, oboseam mai repede, mă usturau ochii. Dar nu-mi găseam determinarea de a mă duce la optician să iau lentile noi. Pur şi simplu. Am continuat aşa aproape 2 ani. E stupid, ştiu, dar asta este. De fiecare dată când îi ştergeam, speram absurd, în secret, ca şerveţelul ăla umed special să facă o minune şi să repare miraculos mătuiala. Ştiam că e imposibil, dar nutream iluzia asta. Îi ştergeam, vedeam PUŢIN MAI BINE - dulce amăgire - şi continuam să amân schimbarea lentilelor. Până când într-o zi sistemele mele de siguranţă s-au revoltat. M-am dus la un magazin modern de ochelari, din mall.
Mi s-a dat preţul maxim - 300 RON. Nu aveam de investit suma asta, am mai amânat. Am zărit o dugheană de optică pe Batiştei. "700 de mii, din sticlă, da' îmi trebuie reţeta de la medic, că io n-am aparat din ăla de măsurat lentilele. Vi-i fac într-o zi". Nu mai găseam reţeta. Iar am amânat. M-am dus iar la primul magazin din mall. "Cel mai bun ar fi policarbonatul, dar nu avem acum. Din sticlă durează două săptămâni. Dacă vă trebuie repede, am un alt material. Vă costă 150 RON şi sunt gata într-o oră."
Ajuns acasă, am dat drumul la compute