De la Monica Columbeanu, mă scuzaţi, pardon, la Salman Rushdie, mai toată lumea îşi caută modele. Am impresia că asist la o cursă nebunească al cărei unic şi suprem scop e să ai un model. Ăăă, cine vrei tu, mami, să te faci când o să fii mare? Eu, când o să fiu mare, vreau să fiu Monica Columbeanu. Mda, nu intru aici în detalii privind intoxicaţia media, că despre asta vreau să vorbesc cu o altă ocazie.

Da’ mi se pare că suntem o naţie de duplicaţi, de cvasi-clone gata-gata să-şi bage degetele pe gât, la adolescenţă, într-o încercare de anorexie, doar-doar o să se apropie de model. Şi renunţ la exemplul Monica Columbeanu şi încerc un altul, Salman Rushdie. Ştiu o grămadă de oameni, talentaţi, de altfel, care, atunci când îi întrebi cam care le e direcţia, îţi răspund “Păi, nu ştiu, uite, Rushdie a făcut şi a dres. Mi-ar plăcea să ajung şi eu acolo”.

Înţeleg perfect că oamenii tind să-şi construiască scări de valori şi să tindă către ceva mai bun însă mi se pare – şi, în ultima vreme, tot mai mult – că ne agăţăm de modele ca de sfintele moaşte. Şi nici măcar nu tre’ să fie vreo tanti de prin show-biz sau vreun geniu literar. Nu. Ne place cum mănâncă cineva supa din farfurie, hop, avem un nou model pentru mâncat supa din farfurie.

Cred că e normal să fim aspiraţionali, să avem oameni care să ne motiveze în ceea ce facem, de la care să învăţăm. Cred că e imperativ să cunoaştem lumea din jurul nostru, mai puţin cea alcătuită din sexy-brăilence şi mai mult cea cu coloană vertebrală şi cu cerebel. Însă nu mi se pare în regulă să ne trecem gândurile, acţiunile, felul de-a fi prin şabloane comportamentale. Sau poate mi se pare doar mie… Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

De la Monica Columbeanu, mă scuzaţi, pardon, la Salman Rushdie, mai toată lumea îşi caută modele. Am impresia că asist la o cursă nebunească al cărei unic şi suprem scop e să ai