Pe 20 martie a inceput, in Slovenia, un summit care ar fi putut fi istoric pentru viitorul regiunii, in incercarea de a demonstra ca statele Balcanilor de Vest pot trece peste neintelegerile din trecut. Esecul a fost vizibil deoarece, incropit in graba si fara nici un fel de diplomatie, atat presedintele Serbiei, Boris Tadici, cat si presedintele UE, Herman von Rompuy, au stralucit prin absenta.
Era si normal sa se intample acest lucru atata timp cat organizatorii, Croatia si Slovenia, au tinut mortis sa invite, in calitate de stat independent, nerecunoscutul stat Kosovo.
Cu alte cuvinte, un summit al reconcilierii, dar si al palmelor peste fata pentru Serbia. Pana la urma a iesit o reuniune regionala in care albanezii s-au imbratisat copios cu croatii si si-au povestit istorioare din razboaiele cu sarbii.
Sarbii isi simt, isi traiesc istoria si se raporteaza la ea ca nimeni altii in Europa. Ciudat a mai fost ultimul secol pentru ei: blamati, mai mult sau mai putin oficial pentru inceperea primului razboi mondial (desi daca n-ar fi existat atentatul de la Sarajevo, cu siguranta Austro-Ungaria ar fi gasit alt pretext pentru razboi), greu loviti de nemti in colaborare cu ustasii croati ai lui Ante Pavelici in al doilea razboi mondial si pol al rezistentei anti-naziste sprijinit direct de Marea Britanie, Belgradul ajunge chiar aproape sa oficializeze garantiile de securitate ale NATO la inceputul anilor '50 (in perioada inghetului politic dintre Stalin si I.B. Tito).
Si, totusi, dupa 45 de ani de dezvoltare economica si democratica invidiata de mai toata lumea (mai ales de multi dintre vecinii sai), Serbia sfarseste, in 1999, prin a fi lovita crunt tocmai de aceeasi alianta care-i cauta prietenia cu cateva decenii in urma.
Radovan Karadzici - procesul jenant al unei natiuni: sarbii
Departe de emotiil
