La sfârşitul acestui martie, unul dintre oamenii mari cu care am avut norocul să fiu contemporan, Ştefan Andrei, din Livezi-Podari, Dolj, şi ministrul de Externe al României, rang în care s-a afirmat ca nimeni altul, în slujba politicii naţionale şi a vocaţiei internaţionale a României, împlineşte 79 de ani. Este o veste incredibilă. E ca şi când aş afla că el a trăit doi ani într-unul. Şi nu e vorba doar despre capacitatea lui intelectuală, cu totul neobişnuită, ci şi despre forţa de a trăi pe repede înainte, într-o furie mereu adolescentină, de copil de ţăran care ştie să se dăruiască vieţii pe care a avut norocul s-o trăiască întreagă.
Mi se pare imposibil ca omul tânăr, mereu pendulând între obligaţiile de politică externă, plăcerea lecturii unor cărţi importante şi harul de a se dărui dialogului, să împlinească o vârstă atât de înaltă despre care, pe la noi, pe la Bârca şi pe la Podari, se vorbeşte în şoaptă, ca despre o minune a naturii.
Zbuciumul l-a ţinut viu, iar incapacitatea de a trăi cu capul plecat l-a scos din cele mai grele încercări ale destinului. Când i-am convins pe regretaţii Grigore Vieru şi Marin Sorescu că trebuie să mergem să-l vizităm, la Spitalul-închisoare Jilava, a fost bineînţeles nevoie să îl conving şi pe directorul închisorii, doctorul Arusoaiei, care avea totuşi responsabilitatea cea mai înaltă în cauza respectivă. Ce comportament nobil a avut medicul! Ce atmosferă frăţească a reuşit să surprindă Andrei Păunescu, fotografiind trista noastră întâlnire cu un Andrei Ştefan îmbrăcat în zeghe ca toţi puşcăriaşii.
Ce puteam noi vorbi, în acea cameră modestă de director de puşcărie, pe care medicul, de altfel, un remarcabil poet, o înnobilase cu o pianină a cărei muzică suna straniu între dotările tehnice ale închisorii şi ieşea dincolo de gratii de dor de libertate?
Zdrobiţi de
