“Doctrina creştin-democrată doreşte să umple golul dintre liberalism şi socialism, caracterizate una de individualism şi cealaltă de colectivism. Valorile fundamentale promovate de creştin-democraţie sunt: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi participarea.” (sursa: metapedia.org) Haideţi să ignorăm pentru câteva momente naivitatea întrebării din titlu. Ştiu că la fel de bine aş fi putut întreba de ce nu ţine nicio alianţă politică în România, de ce nu se fac lucrări de calitate şi alte asemenea întrebări eterne, specifice propriului nostru trai balcanic. Trec peste convingerea colectivă că partidele din România nu respectă nicio doctrină, în afară de doctrina celui mai ieftin populism, fapt care face orice discuţie de acest gen să pară lovită de irelevanţă. Ignor şi ideea răzleaţă conform căreia politica şi credinţa creştină nu pot convieţui. Nu e niciun secret că interesul meu pentru subiect rezidă dintr-o chestiune cât se poate de personală. Dacă ar fi să mă implic vreodată într-o mişcare politică, doctrina creştin-democrată ar fi condiţie obligatorie. Aşadar, m-a preocupat întotdeauna situaţia celor care se bazează pe morala creştină în activitatea politică. Astăzi, atenţia asupra subiectului mi-a fost atrasă de o postare de pe blogul lui Paul-Sorin Tiţa, secretar executiv al PNŢCD pe Regiunea Nord-Vest. Se vorbeşte acolo despre reunificarea partidului care duce în spate frumoasa şi îndatoritoarea amintire a unor lideri precum Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu. Dar nu despre PNŢCD este vorba aici, ci despre creştin-democraţii de pe toate coclaurile politice ale României. O Românie în care orice politician suferă, o dată la patru ani sau chiar mai des, de înclinaţii către doctrina populară. Însă ce se întâmplă acolo unde creştin-democraţia nu este doar o perlină de campanie? Cred că există şi oameni care aderă din convingere la această doctrină. Totuşi, de ce sunt