N-o luaţi ca pe o aluzie minimalizatoare la disputa oficializării limbii maghiare. Am făcut ieri dimineaţă un experiment cu căţeaua mea, Miţa. Am invitat-o la plimbare, pe englezeşte. Pe acelaşi ton cu care-i spun zilnic „Hai, Miţa, afară!” Căţeaua dădea din coadă, că-şi auzise numele, dar nu se învîrtea, ca de obicei, nu lătra că e de acord şi nici nu ieşea din camera mea pe hol, să plecăm mai repede. Iî mai zic de vreo două ori. Miţa tot nelămurită ce vreau de la ea. Ii repet invitaţia pe româneşte şi odată începe să-şi dea ocol, să latre şi se repede pe hol, să fie prima la uşă.

Mi s-a întîmplat şi mie ceva asemănător la Praga, într-un hotel mic încercînd să mă înţeleg cu o cameristă care nu vorbea decît ceha şi care voia, mi s-a părut, să mă anunţe ceva. Din tot ce-mi spunea ea nu înţelegeam decît room service. Era o doamnă ceva mai vîrstă, zîmbitoare. Îi zîmbeam şi eu, dar nu izbuteam să ne înţelegem.

Mă duc la recepţie să aflu ce voia să-mi comunice camerista. Domnişoara care primea şi dădea cheile m-a lămurit într-o engleză expeditivă că în hotelul acela, care era o afacere de familie, din cauza unor probleme de familie, aici mi-a zîmbit, în următoarele cîteva zile, nu vor avea room service în timpul nopţii şi că hotelul speră în înţelegerea mea. Nu venisem la Praga în scopuri turistice. Trebuia să iau parte la una dintre şedinţele periodice de evaluare a Departamentul românesc al Europei Libere, plus nu mai ştiu ce întîlniri cu şefii de birouri locale. Asta în partea oficială a programului. Partea neoficială era şi ea ocupată, seară de seară, cu întîlnirile cu colegii mei de la Praga, acasă la ei. Aşa că numai grija room service-ului de la hotel n-o aveam. Plecam pe la opt dimineaţa, mă întorceam pe la cinci seara cît să fac un duş şi să mă schimb de hainele oficiale, apoi plecam din nou şi mă întorceam cel mai devreme pe la 12 noaptea.

No