Acest text nu-mi aparţine. Îl reproduc cu acordul unei fiinţe de care mă leagă o istorie lungă.
Ce faci când simţi că nu-ţi găseşti resursele, când ştii că drumul pe care eşti nu e cel pe care trebuie să fii? Undeva, drumul a cotit stânga şi nu ţi-ai dat seama. Şi primele variante care îţi vin în minte sunt: să mă întorc şi să o iau de la capăt sau să rup ritmul liniar al drumului bătătorit şi să o iau, macedonskian, pe unde nu-i atât de simplu, dar pe unde călătoria devine un scop în sine şi nu un mijloc?
Şi începi să-ţi dai seama că nu ai prea mult timp de gândire. Că eşti sigur doar de ieri. Despre azi şi despre mâine nu te-a asigurat nimeni. Şi stai şi te gândeşti că mai mereu ţi-ai complicat deciziile. La un moment dat, chiar, ai uitat de unul dintre principiile tale, ăla potrivit căruia “să nu te uiţi niciodată înapoi şi să te întrebi ce-ar fi fost dacă…”.
L-ai ratat la capitolul viaţă de zi cu zi, l-ai omis etern, ai amânat decizii importante, te-ai însărcinat şi dezînsărcinat în faţa unui timp care se contractă. Ţi-ai imaginat gânduri măreţe, aruncate în tomberonul cu frivolitate doar pentru că n-ai mai avut timp de ele.
Te-ai tot amagit că, nu-i aşa?, ai o luptă de câştigat şi, mereu, un ceva a fi demonstrat. Însă ai uitat să-ţi demonstrezi ţie ceea ce eşti tu. Te-ai vărsat inutil, ca într-o inundaţie ciclică, printre saci plini cu pământ, încercând să-ţi arăţi forţa prin vâltoarea cu care te-ai aruncat asupra fiecărei limbi de uscat. După care ai secat. Şi ai luat-o de la capăt.
Ţi-ai cărpit ochii în zeci, sute de dimineţi şi ţi-ai dat tinele şi sinele la o parte ca să te “customizezi” ambiental, ţi-ai lăsat ciudăţeniile în papucii de sub pat şi ţi-ai spălat până la negare reacţiile.
Dacă, într-o dimineaţă, o să te trezeşti singură şi imobilă, schilodită pe alocuri de alice cărora n-ai ştiut şi n-ai vrut să li te împotrive