– interviu cu Anca MANOLESCU –
Asistăm astăzi, în lume, nu doar în România, la o gamă largă de manifestări spirituale care nu au structura religiilor clasice, dar împrumută elemente de la acestea. Recent, am avut scandalul cu flacăra violetă în România. Există reviste şi dezbateri despre feng-shui. New Age este încă la modă. Găzduim în acest număr o dezbatere plecînd de la existenţa unor pattern-uri spiritual-religioase în mişcarea ecologistă. Acest gen de experienţă cvasi-religioasă, fără a se declara ca atare, vi se pare a fi ceva ce ţine de modernitate sau astfel de curente au existat şi înainte?
Tema osmozei om-natură există în tradiţiile cele mai respectabile. Daoismul, din care „noua religiozitate“ face împrumuturi, mizează pe intrarea omului într-un ritm comun cu cel al naturii: apă-stîncă, umbră-lumină, stabilitate-dinamică. Dar natura nu este aici decît manifestarea unui principiu transcendent, al lui Dao „care nu poate fi rostit“, care desfăşoară, prin jocul polarelor yin şi yang, entităţile lumii. A contempla în natură şi în fiinţa umană nenumăratele întrupări ale acestui joc de complementare metafizice are ca rost ultim înrădăcinarea în Dao, vidul care absoarbe policromia lumii. În creştinism, starea paradiziacă e simbolizată de convivialitatea dintre om şi fiare într-o natură aurorală. Se spune că unii eroi ai pustiei au realizat-o, dar ea e numai produsul secund, derivat, simbolic al contemplaţiei lor, al convivialităţii lor cu Dumnezeu. Sfîntul Francisc a intonat convingător această dublă convivialitate şi ierarhia ei.
Caracteristica „noilor mişcări religioase“ e platitudinea, insensibilitatea faţă de ierarhia realului. Inerte metafizic, ele ţin într-adevăr de religiozitate, nu de religie. Ţin de un anumit tip de modernitate, unul care nu mai poate concepe sacrul decît în regimul lumii şi fabrică un sacru „orizontal“:
