Am călătorit recent, forţat de împrejurări... climaterice, cu IC-ul moldo-vlah Săgeata albastră, deşi promisesem solemn, în urmă cu trei sau patru ani, că nu voi mai pune piciorul în această struţocămilă a capitalismului tranziţional românesc. Ca întotdeauna, sălbăticia vieţii mioritice s-a dovedit însă mai puternică decît făgăduinţele mele. În sfîrşit, nu vreau să fac mult caz pe marginea unui tren – nici mai rău şi nici mai bun decît mediul în care vieţuim cu toţii de un deceniu şi jumătate. Ca să fiu sincer, am avut impresia (s-ar putea totuşi să mă fi înşelat) că spaţiul de voiaj propriu-zis s-a îmbunătăţit întrucîtva faţă de 2006 (cînd stăteam ca sardelele). N-a dispărut, din nefericire, muzica pentru labilii emoţional şi abrutizarea personalului. Mă rog, nu Săgeata albastră constituie interesul discuţiei propuse de mine astăzi. Am o povestire, în aparenţă măcar, mai incitantă decît o mie de „săgeţi albastre“ expediate simultan. Iat-o!
La un moment dat, s-a aşezat pe bancheta vecină mie, destul de voios, un tinerel afabil, cu părul vopsit în şuviţe. Am remarcat, de la început, în mîna lui dreaptă, o valiză elegantă, cu cifru, din piele autentică, plină de zorzoane aurii la mîner şi încheieturi. Ţinuta de rocker retardat emoţional a tînărului contrasta violent cu geanta de om de afaceri, pe care o fluturase în ochii întregului vagon. Şi-a scos geaca şmecheră şi a atîrnat-o pe geam, lîngă haina mea (mi-a obturat astfel perspectiva asupra ţinutului pustiit de viscol şi sărăcie şi, ca atare, am devenit brusc taciturn, aproape ursuz). Apoi a înşfăcat valiza fermecată şi a pus-o în poală. Şi-a suflecat mînecile marinăreşte, a privit lung în zare, după care a purces la învîrtit rotiţele de cifru mai ceva ca manetele de poker mecanic. Am întors un ochi mirat, de ciclop trezit din somn. „Am biletul înăuntru şi am uitat codul“ – a chiţcăit individul o exp