Soarele nu se ridicase mai sus decît catargul vaporului arăbesc oprit în port încă de ieri. Era un vapor mare care domina clar portul mic de la Sulina. Aveai impresia că, dacă un val l-ar fi culcat la pămînt (ceea ce era imposibil, bineînţeles!), ar fi ajuns cu vîrful catargului dincolo de strada a şasea a micului oraş, cu drumurile acoperite de nisip.

Am stat minute în şir pe faleză, urmărind manevrele de acostare. Ne atrăsese atenţia un tînăr marinar, cu părul lung, împletit în codiţe subţiri. Era îmbrăcat într-un maiou alb, care lăsa să i se vadă braţele vînjoase, pline de tatuaje. Se agita pe puntea vaporului (care – aflasem noi! – căra produse petroliere) şi striga la ceilalţi marinari tot felul de ordine, în limba lui.

Vaporul era, aşadar, tot acolo. La ora aceea matinală nu se mai vedea nimeni pe punte. Doar soarele, rotund, parcă se agăţase în catarg.

Ne-am urcat în prima barcă ce transporta oameni de pe o parte pe cealaltă a braţului Sulina. Era una dintre acele bărci care ne tulbura dimineţile cu zgomotul enervant al motorului ei. Cei care le manevrau mai prindeau, din cînd în cînd, cîte o cursă cu turişti care voiau să vadă pelicanii în Golful Musura. Dar, de bază, zi de zi, erau cursele care începeau cu noaptea în cap şi care nu durau mai mult de trei minute dus, şi trei minute întors, de pe un mal pe celălalt al braţului Sulina. De-o parte – faleza, şi în spatele ei, aliniate, cele şase străzi. De cealaltă – cherhanaua, unde rar mai găseai să cumperi un chefal sau un calcan (noroc cu pescarii!).

Ei bine, pe partea cealaltă, unde era cherhanaua, trebuia să ajungem şi noi. Acolo a început aventura.

Prin Deltă cu un Jeep de mîna a treia

Destinaţia noastră era Periprava. Cea mai izolată localitate a Deltei. Un sat de lipoveni, încărcat de vegetaţie, în care mai fusesem în urmă cu cîţiva ani, cînd