Acum câţiva ani, undeva, pe coclauri, prin Valea Jiului, după ce am părăsit ţinutul momârlanilor, ne-am aciuat într-o căbănuţă a unui nene, împătimit vânător, după cum aveam să descoperim ulterior. Omu' îşi etalase în toate cele zece camere trofeele de vânătoare pe toţi pereţii, exploatând fiecare centimetru pătrat de zid dat cu lavabilă. Capete de cerbi şi mistreţi, piei de vulpi (întotdeauna în picaj, cu capu-n jos) pe pereţi, piei şi blănuri de urşi pe jos, pe parchet. Şi în tot vertijul ăla, în care toate blănurile făcuseră o horă şi se-nvârteau şi se tot învârteau, aşteptam să răsară vreun craniu de iepure pe post de scrumieră sau de urs pe post de lampadar.
Un vânător profesionist. Asta mi-a spus că este, de parcă avea vreo legătură cu o profesie. După care mi-a spus că o face din pasiune, că e "ca un hobby, un sport în timpul liber". După "trofeele" de pe pereţi, aş zice că omu' ăsta a avut cam mult timp liber la viaţa lui. Ore măsurate în "trofee".
VÂNATUL CARE NAŞTE PASIUNI ŞI EMOŢII
De la vânătoarea ca sport - ca hobby fie şi numai pentru un strop de vanitate - la "am văzut pe National Geographic că ciocănitoarea are o limbă câte o treime din corp, aşa că am împuşcat şi eu una duminică să mă uit mai de aproape la ea" (cum se lăuda un dobitoc pe un forum de vânătoare) este o cale foarte scurtă. Probabil că după aia a împăiat-o ca să vadă prietenii lui nevânători ce "trofeu" neaşteptat i-a ieşit în bătaia puştii. Sau poate era un exemplar degenerat, că numai "exemplarele degenerate ies în calea vânătorilor, şi astfel se face selecţia naturală a speciei", cum am auzit de la alt dobitoc.
Evident că astfel e văzută natura prin ochii de cal ai unora care practică un viciu legalizat. Animalele se numesc "vânat" sau "joc", iar uciderea lor se numeşte "recoltare" sau "extragere", prin ac