In acei ani, cintecul lui Vieru era, dupa Desteapta-re, romane, un alt imn al basarabenilor, cu un impact de nezagazuit asupra desteptarii constiintei si identitatii nationale. Poezie patriotarda, nationalista, zice Daniel Cristea-Enache. Depinde din ce parte privesti. Receptarea poeziei si a omului Grigore Vieru, dincolo si dincoace de Prut, in ultimele doua decenii, s-a inscris, mai intii, pe o uluitoare curba ascendenta, pentru ca, in ultimii lui ani, sa ajunga la o perceptie situata peste cota de atentie, dar fara fiorul, aproape mistic, fara unda de soc pe care o producea in perioada sa tribunarda. Altfel spus, militantul, fara sa abandoneze cu totul lupta cu morile de vint, revenise la conditia sa esentiala: cea de poet. Intrase, adica, in normalitate. Intr-un fel, repeta conditia dizidentilor de pretutindeni care, avind sansa de a supravietui unei dictaturi/unei revolutii, revin la uneltele lor, abandonate atunci cind misia politica le-o cerea. De pe baricade, de la tribune, de la microfoane, din balcoane deschise multimilor avide de "cuvintul ce va spune adevarul", purtatori de cuvint precum Dinescu, Caramitru, Blandiana, Doina Cornea, Dan Petrescu si citiva inca s-au repliat, treptat, spre vocatia lor de profunzime, alta decit cea pe care le-a impus-o, intr-o clipa astrala, istoria. Ducind cu ei exaltarile si dezamagirile aferente. Nu altfel li s-a intimplat lui Vieru si celorlati militanti de peste Prut. Ridicati in slavi sau balacariti au fost si unii si altii. Totusi, s-ar putea spune ca, in ultimii ani, extremele nu s-au apropiat, dar s-au aplanat, au mai taiat coada la pisica, astfel incit acum s-ar putea vorbi de o toleranta reciproc avantajoasa. Pentru Vieru, indeosebi pentru poezia lui, aceasta revenire la normalitate a fost benefica. Marea lui durere, abia marturisita, mai degraba subinteleasa, era de depistat in contestarea frustranta, din anii '90