Faptul că un individ ca Ma­rian Clită a ucis o stewardesă daneză nu ar trebui să ne mire. Valul de infracţionalitate produs de concetăţenii noştri a ajuns un fapt banal. Ceea ce întristează mult mai mult decât dacă ne-ar emoţiona. Doar că numele lui Marian Clită este legat de asasinarea inginerului Gheor­ghe Ursu, unul dintre puţinii noştri disidenţi, care a murit în anii '80, atunci când domina falsa iluzie că regimul comunist nu mai face un asemenea tip de victime. Iată că a făcut. Ştiam că fusese bătut până la moarte de un deţinut de drept comun, pus de către Secu­ritate să-şi spele astfel păcatele. După '89, când fiul lui Gheorghe Ursu s-a zbătut remarcabil pentru a scoate la iveală adevărul despre dispariţia tatălui său, am aflat cine este ucigaşul. Ucigaş care a făcut câţiva ani de puşcărie şi a fost pus în libertate. Liber să mai omoare din nou. De data aceasta nu un opozant al unui regim totalitar, ci o biată femeie din lumea liberă, care nu avea nici în clin, nici în mânecă cu politica. Odios, individul nu s-a putut înfrâna şi neprogramat de Securitate a acţionat conform instinctului criminal. Îmi amintesc însă plecând de la inginerul Ursu că în momentul în care s-au împlinit 4o de zile de la moar­tea sa, aceasta la sfârşitul lui 1985, lucram la corectură la acelaşi ziar, şi am fost martorul unei situaţii pline de tot hazul dacă nu ar fi vorba de o supremă amărăciune. Anunţul plătit de familie pentru comemorarea sa a stat în pagină până târziu spre seară. Întâi a avut o poziţie centrală, apoi a fost coborât în josul paginii, iar până la urmă a fost zvâr­lit afară. Memoria lui Gheorghe Ursu trebuia rasă din minţile noastre. Dar cine a vrut să-i aducă recunoştinţa sa nu l-a uitat. După atâţia ani ne întâlnim din nou cu numele ucigaşului. Sinistra celebritate a lui Clită produce însă un fior care uneşte epocile şi ne arată că în ciuda revoluţiilor răul nu a fos