”A fost odată un avion argintiu care nu zbura, doar se dădea peste cap. Așa cum ne rostogoleam și noi prin iarbă ori prin zăpadă. Avionul copilăriei mele. Nu-mi amintesc de nici o altă jucărie. Doar de boabele de fasole folosite la jocul ”Nu te supăra frate”.
(…) Avionul m-a însoțit o bună bucată de viață. La un moment dat l-am pierdut. Ori m-a pierdut el pe mine. Primul dispăruse pilotul, în mod misterios. Cum ieșise din cabina lui? Nici un gemuleț nu fusese spart. Nu exista nici o ușă, nici o trapă. De parcă s-ar fi topit. Ca o pastilă într-un pahar cu apă. Ca un abur în aerul dimineții. Nimeni nu mi-a putut vreodată explica această dispariție”.
Avionul nu a fost al meu, ci al lui Radu Țuculescu. Cu amintirea pilotului care s-a evaporat în mod inexplicabil din cabina lui începe volumul ”Stalin, cu sapa-nainte”, apărut anul trecut la Cartea Românească. Lectura (întârziată față de primirea cărții) a venit într-un moment mai mult decât necesar.
Povestea curge nostalgic, pigmentată cu o ironie caldă și savuroasă (nicidecum bășcălioasă). Fără să caute vinovați și fără să pună pe cineva la zid (nici măcar pe tatăl său cel aspru și tipicar), amintirile copilului din ”Stalin, cu sapa-nainte” sunt, practic, o introspecție a viitorului matur, care încearcă să descopere momentul pierderii inocenței. Să fie oare fuga cu șatra și scalda în apele Mureșului alături de două țigănci, una bătrână și una doar dată în pârg? Ori, la 13 ani, când îi dau târcoale primii fiori ai sexualității, asaltat fiind de pulpele dezvelite și răsuflarea caldă ale surorii, de 11 ani, a prietenului lui? Sau umilința la care îl supune paznicul idiot al spitalului la care lucrează tatăl lui? Poate, la finalul liceului, când sărută pentru întâia oară o fată?
Radu Țuculescu lasă, însă, întrebarea deschisă. Pentru că, la fel cum nimeni nu i-a putut spune unde și de ce a dispărut pi