Cuvântul oracol, din rădăcina latină "orare", adică a vorbi, se referă la o persoană (sau o instituţie) capabilă să dea sfaturi profetice şi, în anumite cazuri, să prezică viitorul, mai apropiat sau mai îndepărtat. Ne sunt cunoscute exemple istorice în China, Grecia antică, India, Nigeria, Tibet. Ştim şi ce nume purtau unele oracole feminine, precum Sybila sau Pythia. Se spune că existau şi oracole bărbaţi, dar numele lor s-a pierdut pentru totdeauna.
Cuvântul avea cu totul alt sens acum câteva decenii. El se referea la un soi de caiet în care purtătoarea primea de la prietenele cele mai apropiate tot felul de aprecieri, răspunsuri la întrebări previzibile şi urări de bine pentru viitor. Am folosit cu bună ştiinţă femininul. Oracolele erau apanajul fetelor. Noi, băieţii, nu ne coboram la asemenea îndeletniciri.
Pe lângă aceste sensuri, oracol mai înseamnă ceva anume, cel puţin aşa ne învaţă un capitol mai puţin cunoscut al literaturii clasice latine. Unul dintre cele mai stranii volume care au reuşit să supravieţuiască mai bine de două milenii îi aparţine unui anume Astrampsychus şi poartă modestul titlu de "Oracole".
Ce îi interesa pe românii de acum atâta amar de vreme? Oracolul conţine o listă de întrebări şi un număr impresionant de răspunsuri posibile. De exemplu: Vreţi să ştiţi dacă soţia va naşte un fiu? Veţi avea oare prilejul să asistaţi la moartea cuiva? Veţi fi ales consilier municipal sau veţi fi cumva vândut ca sclav? Va fi descoperit adulterul dumneavoastră?
Modul de întrebuinţare al oracolului este destul de complicat. Mai întâi se alege o întrebare, să zicem cea cu adulterul, care are numărul 92. Utilizatorul trebuie să aleagă mai apoi un număr între 1 şi 10 pe care să-l adune la numărul de ordine al întrebării. Să presupunem că rezultatul obţinut este 101. Trecem acum la consultarea unui tabel de core