Caile cele mai eficiente de combatere a terorismului nu sunt cele militare, ci cele politice. Dar se pare nici una din marile puteri nu a invatat dictonul: "cine seamana vant culege furtuna!"
Niciodata in istorie, nicio armata de ocupatie nu a aceptat ca fiind "legitima" vreo miscare de eliberare din spatele frontului. Toate aceste forme de lupta au fost catalogate, in mod foarte comod si convenabil, drept grupuri teroriste: Partizanii lui Tito, partizanii comunisti din Rusia, Maquis-ul francez, grupurile de rezistenta anticomuniste din Romania postbelica, UCK-ul albanez, PKK-ul din Turcia, gruparile sandiniste din America Centrala, Al-Fatah si Al-Qaida.
Toate au fost, in mod automat, tratate ca atare (fara beneficiile Conventiilor de la Geneva) pe campul de lupta.
Se pare ca niciuna din marile puteri contemporane nu a invatat lectiile istoriei: razboiul ca atare dar, mai ales, folosirea fortei disproportionate pe timpul razboiului aduce dupa sine si folosirea unor metode diferite de metodele conventionale de ducere a razboiului, asa-numitele metode asimetrice sau neconventionale.
Caci aceste metode nu apar in momentul in care adversarii sunt relativ echilibrati ca forta, ci tocmai atunci cand disproportia dintre atacator si atacat este evidenta. Si, cel mai usor, pentru legitimare, este sa le definesti ca fiind teroriste.
Resorturile terorismului
Razboiul antiterorist este practic pierdut din start atata timp cat se lupta doar impotriva rezultatelor si nu se constientizeaza si resorturile, cauzele politice si cele istorice.
Ce face posibila totusi aparitia acestui fenomen? In afara de cazurile patologice sau care tin de niste scopuri pecuniare, marea majoritate a acestora tin de lupta acestor grupari cu un inamic a carui superioritate politica, economica, dar mai ales militara este co