Inspirat de un Jurnal menit sa faca bine
De multe ori m-au descoperit zorii rasfoind ultimele pagini ale unei carti. E o senzatie placuta de oboseala cand peste coperti gasesti uimit primele raze de soare ale unei noi zile. Povestea te-a purtat intr-o aventura fierbinte de-o noapte care te face sa intampini ziua, fie ea chiar si ploioasa, cu zambetul pe buze. E oboseala aceea placuta, dulce, care nu te va lasa din brate intreaga zi si care te va tine sub vraja ei o buna vreme.
Noaptea trecuta am simtit miros de tei in camera mea. Obloanele bine trase au lasat sa patrunda in casa luminata doar de lampa veche un iz fin impletit de nuc, liliac si ploaie de vara. Atata liniste n-am mai simtit demult. Se strecurau in camera cu doua pisisici somnoroase, fara sa se sinchiseasca de ora tarzie sau de urmatoarea mea zi de munca. Eram a lor, hotararea fusese luata si recunosc, nu ma deranja tonul hotarat cu care ma adjudecau. M-am abandonat cu placere si daca as gasi toate cuvintele sa-mi descriu starea as trezi unei persoane apropiate ceva sentimente de gelozie. E vorba despre starea aceea in care nu ai nevoie de nimic si de nimeni, doar de cartea si povestea pe care o legeni usor intre palme.
Uiti de focul din soba, de paharul de vin din care se scurge picatura rubinie incet, in ciuda timpului, direct pe parchetul care scartaie de fiecare data cand fantomele se hotarasc sa-si dezmorteasca panzele de paianjen. Nu mai auzi nici jazzul lui Miles, nici latratul sec al cainelui plictisit din curtea de alaturi.
Calatoresti in voie. Plangi uneori fara sa dai socotela sau sa te simti stanjenit. Razi in egala masura. Printre buze scapi excalamatii de uimire de fiecare data cand descoperi intre pagini ceva care-ti aminteste de tine. Dar o faci incet, soptit ca sa nu strici vraja. E un pact intre tine si poveste. Dispare uneori insusi autorul. Esti doar tu,
