Timp de aproape 20 de ani, am încercat să public mai multe articole şi scrisori deschise în presa liberă din România. Foarte multe au rămas nu numai nepublicate, dar şi fără un refuz explicit din partea mai multor redacţii, inclusiv din partea Revistei 22. Puţine articole, publicate cu greu, printre care cel despre „Greva foamei din Piaţa Universităţii“ (1990, apărut în Contrapunct) şi cel intitulat „O groapă morală comună nu serveşte nimănui“ (Timpul, 2006), au provocat reacţii ne-culturale, unele invocînd argumente specifice serviciilor de cadre din comunism şi chiar ameninţări asupra autorului. Cînd spun „practici ale serviciilor comuniste de cadre“, mă refer la ceva precis. Acelea inspectau şi manipulau „sănătatea originii sociale“: cine sînt tata, mama, rudele, ce educaţie au avut (cu cît mai educat, cu atît mai proastă originea socială), ce avere au avut (cu cît mai muncitor şi mai întreprinzător, cu atît mai rău), ce politică au făcut, ce rude sînt în străinătate etc. După 1990, am fost întrebat, într-o logică pervers inversată: „Cum publici aşa ceva? Tu nu cunoşti al cui tată e X?“ (aştept ca persona care a întrebat să iasă în agora). Ca şi cum meritele copiilor se pot transmite părinţilor, printr-o ereditate stranie, şi pot să fie o scutire politică pentru erorile făcute de părinţi. În ambele sensuri, responsabilitatea individului e anulată. Dincolo de acestea, am observat cum o parte din conţinutul unor astfel de articole a circulat printr-un sistem de vase comunicante şi a fost prelucrată după interesele de moment ale unora. Să se fi produs aceasta din pricina unor noduri în reţeaua de vase comunicante, care se află sub controlul unora sau al altora şi care funcţionează ca o cenzură? Este o ipoteză ce merită a fi investigată. Este evident că presa liberă include şi o nouă cenzură, care este puternică. Discuţiile recente despre studierea comunismului