Trecerea politicienilor dintr-un partid în altul nu este nici specific românească, nici nouă şi nici, obligatoriu, dictată de oportunism. Într-un exerciţiu teoretic, putem admite că un personaj politic fără cusur (la fel de improbabil şi, la urma urmelor, la fel de caraghios în mocirla reală ca şi "zânaticul" aducător de credite, burtos şi cu tutu peste costum pe care ni-l propun spoturile publicitare ale unei bănci) nu se mai regăseşte în doctrina formaţiunii care l-a propulsat spre atmosfera rarefiată a puterii şi, după îndelungate şi chinuitoare frământări, sare în altă barcă pentru a salva principiile de la înec. Puţin probabil, dar nu şi imposibil. În lumea noastră, dezamăgitoare dar şi plină de savoare, pentru a numi fenomenul avem mai multe cuvinte.
Recurgând la un termen neutru, specialiştii vorbesc despre "migraţie" ("Migraţia politică a fost în anul 2009 la ordinea zilei în Parlament [...] mulţi parlamentari şi-au părăsit partidele...", hotnews.ro 22 I 10), "migrare" ("La ultima sa migrare, de la PSD la PDL, nu l-a interesat doctrina, ci cum să ajungă şi el parlamentar", R.l. 22 VII 09) şi "migratori" ("Problema «migratorilor politici»", Cronica rom. 3 VII 04). Pe lângă lipsa de expresivitate, cuvintele acestea aseptice mai au şi dezavantajul de a induce ideea că fenomenul ar fi unul firesc sau, la limită, inevitabil - ceea ce, evident, nu este adevărat.
Imediat ce coborăm pe scara stilisticii funcţionale, apropiindu-ne de limbajul străzii, cuvintele încep să mustească. "Migraţia" devine "fripturism", iar "migratorii" sunt nişte "fripturişti" ("«Fripturişti» şi «oportunişti» care vor funcţii - aşa îi cataloghează preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, pe «fugarii» din PSD", hotnews.ro 18 III 10). Nu mai avem a face cu biete păsări izgonite spre tropice de asprimea toamnei, ci cu prădători care îşi schimbă blana şi îşi văd mai departe d
