Trebuie să recunosc de la bun început că am fost un cititor prost al memoriilor lui Adrian Marino, pur şi simplu pentru că am aplicat un filtru estetic lecturii. Prima reacţie a fost cea a unuia care, de zece ani, ţine cronică literară, şi al cărui argument forte în judecată a fost mereu cel estetic. Aşadar, memoriile sînt prost scrise. Memorialistul face exces de ghilimele (nu are încredere în inteligenţa cititorului?), clădeşte false climaxuri pe distanţe mici, utilizează puncte de suspensie cu satisfacţia celui care oferă revelaţii pe metru pătrat. E repetitiv, plin de idiosincrazii (iată că ies din sfera esteticului), joacă mai mereu pe cartea caricaturizării forţate, personajele din jurul său se împart în „buni“ şi „răi“, în funcţie de reacţia ori non-reacţia la cărţile memorialistului etc. Abia după ce am terminat de citit Viaţa unui om singur mi-am dat seama că n-am făcut-o aşa cum trebuie. În primul rînd, nu am luat în serios avertismentele autorului, pe care le-aş rezuma aici: „Nu vreau să literaturizez, urăsc tradiţia «literaturocentrică» a României, de fapt, sînt un om care nu prea înţelege poezia. Nu am citit nimic din literatura de după ‘45, nume precum Marin Preda ori Nichita Stănescu sînt simple nume. Nu sînt critic literar, nu am fost niciodată: cel mai bine mă caracterizează sintagma critic de idei“.

Odată ce ai pus în dreptul ochiului acest filtru, vei putea să citeşti corect memoriile de faţă. Un alt element de care trebuie ţinut cont e faptul că volumul de faţă are o puternică încărcătură demonstrativă. Nu polemică... Polemica presupune iminenţa răspunsului (într-adevăr, nu atunci cînd te desparţi de Goethe). Nu, Marino toarnă ulei peste valuri, iese dintr-o pseudofurtună cu fruntea sus. Dacă apariţia cărţii a fost însoţită de antereacţii bazate pe fragmente decupate cu o foarfecă boantă, iată că a trecut deja destulă vreme de