Cum se poate reintegra un fost deţinut politic, zdrobit fizic şi psihic de închisorile „obsedantului deceniu“, în societate? În ce măsură e lumea comunistă, măcinată de frică, laşitate şi de mărunte josnicii umane, pregătită să reprimească un „duşman al poporului“, chiar şi într-un moment de relaxare a menghinei ideologice?

Florin Constantin Pavlovici , Frica şi pînda, Editura Muzeul Naţional al Literaturii, Române, Bucureşti, 2009, 230 p.

Şi ce facem, în lumea postcomunistă, cu acei oameni care, chiar fără a fi supuşi violenţei şi presiunilor, au decis să dea o mînă de ajutor torţionarilor, transformîndu-se în ochii şi în urechile organelor de securitate? Sînt cîteva întrebări de la care porneşte Florin Constantin Pavlovici în cel de-al doilea volum al său de memorii, Frica şi pînda, apărut în 2009 la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române. În spatele uşii Cîteva comentarii critice au semnalat, la apariţia volumului de debut al lui Florin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor (Editura Cartier, 2001), caracterul unic al acestor memorii despre închisoare şi „obsedantul deceniu“, scrise la rece, cu detaşare, la aproape patruzeci de ani de la consumarea întîmplărilor trăite. De asemenea, criticii care au comentat volumul de la Cartier s-au întrebat ce l-a determinat pe un astfel de prozator înzestrat să rămînă în umbră pînă la vîrsta de 65 de ani. Deşi în umbră e, poate, prea mult spus, deoarece între 1969 şi 1998 Florin Constantin Pavlovici a fost redactor cultural în cadrul Radiodifuziunii Române, a publicat studii şi cronici în presa literară a epocii şi a fost, aşa cum o arată chiar amintirile istorisite în carte, o prezenţă activă în mediile culturale, prieten cu Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu sau Paul Goma. Însă, e adevărat, Constantin Pavlovici nu publicase, pînă în 2001, nici un volum, de critică literară sau de ficţi