L-am invitat pe Lucian Mândruţă să-şi amintească de Paştele copilăriei sale şi să ne spună cum arată Paştele copiilor lui.
Momente plăcute: copiii aşteaptă bunătăţile de Paşte; atunci când au nevoie de un moment de linişte Ioana şi Lucian Mândruţă pleacă departe - în aceasta poză (dreapta) ei sunt în Caraibe.
Priviţi la Paştele copilăriei mele: în prim-plan, o plapumă. La un metru cât vezi cu ochii, cinci pe- rechi de picioare care ies din ea, pentru că e prea scurtă. Dormim cu toţii pe de-a latul patului, cu scaune în prelungirea lui, să nu stăm cu picioarele în aer. Plapuma nu ajunge până acolo niciodată, pentru că şi ea e pusă pe lat. Şi asta se întâmplă în cea mai mare casă din sat. Localitatea: Bârla, judeţul Argeş. Casa familiei Bârleanu. În alte cinci camere situaţia e identică: oameni înghesuiţi, care dorm după slujba de Înviere, în aşteptarea Duminicii ospăţului. Suntem... nici nu mai ştiu câţi. Şi toţi, la fel ca Paştele, pornim dintr-un punct. De la o cerere în căsătorie, petrecută, oho, acum vreo 60 de ani.
Să vă explic. Bunicii mei, Gheorghe şi Olimpia, au avut şapte copii. Fiecare s-a căsătorit. Câţiva le-au făcut nepoţi. La ei s-au adăugat veri şi unchi şi tot felul de alte rubedenii. Toţi, strânşi în casa din care a pornit totul, la fiecare Paşte, la fiecare 23 August, la fiecare Crăciun. Povestea asta se întâmpla în anii '70 şi '80. Astăzi, mulţi dintre cei despre care vă vorbesc dorm de tot, în cimitirul mic şi necăjit de lângă biserica din Vale. Bunicul şi bunica. Unchi şi mătuşi. Despre asta e viaţa: câţiva ani frumoşi, despre împreună şi despre despărţire.
De Paşte era cel mai greu să ne strângem. Pentru că în vremea când casa se umplea cu oameni, nu cu ecou ca acum, Paştele nu însemna zile libere, ba din contră. Oamenii erau pândiţi pe la serviciu să nu tragă chiulul în Sâmbăta Mare. Şi noi locuiam departe, la ze
