Am ales pentru "Ziarul de Duminica" fragmente din volumul "Brâncuşi - amicii şi inamicii" (în pregătire la Editura Vremea), în care Petre Pandrea le dă o replică nimicitoare inamicilor mai mult sau mai puţin declaraţi ai maestrului. (Ştefan Dimitriu)

Am asistat în anul 1958, la Tribunalul din Bucureşti, denumit pe-atunci I.V. Stalin, la un proces de furt de tablouri de Nicolae Grigorescu, din pinacoteca naţională, condusă administrativ de un belfer critic (didactic şi nesărat) de artă plastică, universitar, academician, băgat în comitete, comiţii, supra-comitete, sub-comiţii, un tip de Trahanache, din comisia lui I. L. Caragiale.

Hoţul, tânăr şi volubil, se strecurase ca funcţionar în instituţie, a captat bunăvoinţa superiorilor şi s-a aşezat pe sferetiseală din bogata colecţie de Grigoreşti. Prefera printre pictori pe N. Grigorescu şi-l vindea cu mărunţeaua. Totalizarea ajunsese la toptan. A vândut chiar belferului-director, la preţuri reduse, preţuri derizorii faţă de piaţa liberă, de la consignaţii şi talcioc.

Furtul de tablouri dintr-un muzeu este relativ uşor. În străinătate, au fost şi sunt furturi pe scară largă. Mai grea devine plasarea fructului infracţiunii. Pentru a perfecta operaţiunea, sunt necesare complicităţi printre negustori care acceptă rolul de tăinuitori şi de plasatori de marfă. Un italian a reuşit să fure de la Luvru pe Gioconda, pentru a o readuce în patrie. Muzeele indiene şi egiptene sunt sistematic jefuite.

Preţul derizoriu al unei mărfi scumpe creează premisa tăinuirii penale.

Belferul n-a intrat sub arcanele pedepsibilităţii, deşi cumpărase, la preţuri meschine, tablouri de Grigorescu, din pinacoteca pe care o conducea. Se ocupa cu achiziţia de tablouri, concomitent cu profesoratul şi funcţiile birocratice înalte.

Nimeni n-are nimic de zis împotriva preocupărilor mercantile chiar la profesori