A dori să repari laiţele şi lădoiul de la ţară, piese care şi-au aniversat de mult, individual sau laolaltă, unul sau chiar două centenare, e o pretenţie care frizează ridicolul, acum cînd satul trece printr-una din formele cele mai dramatice din existenţa sa postcomunistă (plecarea masivă în străinătate după ’89, ca mînă de lucru ieftină, dar cît de preţăluită faţă de ce lăsau în urmă, şi-a avut şi reversul, cu urmări greu de evaluat pe termen lung, dar cu siguranţă în planul degradării gustului prin împrumutul brutal al formelor străinătăţii, căci şocul cultural atinsese grad seismic maxim...). Acum, cînd satul e scormonit în grabă (fondurile, europene sau nu, îşi au propria dinamică), pentru a se trage conducte peste conducte (dacă numărul de ţoli calculaţi iniţial se dovedesc insuficienţi, nu-i motiv de panică, se dezhumează ţevile abia îngropate şi se măreşte şanţul în conformitate cu ultima măsurătoare, căci proiectul de apă şi canalizare odată aprobat trebuie finalizat în timp record), acum, cînd în procesul postmodernist de modernizare se trece automat de la privată şi crepul cu apă, la bide (cu sau fără accent), devenit simbolul cel mai „palpabil“ al formelor fără fond, concurat la limită de termopanul care îşi rînjeşte cinic victoria dintr-un calcan masiv din piatră de rîu, în aceste momente de devălmăşie şi răzvrătire parcă a istoriei, eşti privit cel puţin cu suspiciune dacă întrebi de vreun meşter care să fie măcar dispus să te asculte, necum să-ţi şi rostuiască necazul. Şi totuşi...

Brăţara de aur

Nea Matei evaluează hiba din privire şi îi desenează conturul în palma brăzdată de ani, de talent şi de muncă. Fie că e vorba de o piesă cu un contur precis care trebuie înlocuită, fie de un fragment lipsă din ţesutul de lemn masiv, cu un desen estompat de vreme, procedează la fel. Îşi croieşte în minte forma „piesei“ pe care trebuie să o confe