După o absenţă de multe săptămâni, rubrica LEXIS revine la locul său obişnuit. Întreruperea a fost intempestivă, chiar dacă impusă de concentrarea necesară pentru pregătirea ediţiei a IV-a a Dicţionarului medical.
Până să ajungem la „Durere şi suferinţă“ trebuie să mărturisesc şi o greşeală: după mai mulţi ani, a lipsit din Viaţa medicală o prezentare a premiului Nobel pentru Medicină, o obligaţie de onoare a mea. S-ar potrivi, poate, un paradox: prea multă pasiune uneori strică. Totuşi, prefer – nu pentru a mă disculpa – să mă refer în continuare, pe de o parte la rădăcinile pasiunii mele pentru premiile Nobel şi, pe de altă parte, la particularităţile Premiului Nobel pentru Medicină 2009, generatoare ale unui impas, care până la urmă m-a îndreptat către o amânare. Iar amânarea, se ştie, face parte şi ea din condiţia umană. (...)
Momentul determinant în naşterea pasiunii a fost o întâmplare fericită, datorată şansei: în octombrie 1974 mă aflam la Lyon, în Franţa, când a fost anunţat printre cei trei laureaţi Nobel pentru Medicină şi George Emil Palade, iar în principalele cotidiene se menţiona că marele cercetător s-a născut la Iaşi. Mi-au spus-o, cu o vădită admiraţie, mai mulţi colegi francezi. Mai mult, un proiect de cercetare redactat cu curajul tinereţii, dar şi costisitor, mi-a fost aprobat, foarte probabil, şi pentru că eram ieşean. Dar ştiam prea puţin despre profesorul Palade şi de aceea am început o documentare extinsă şi la ceilalţi laureaţi Nobel, care într-un deceniu a devenit aproape o bancă de date. Povestea colecţionării acestor documente conţine, privind în urmă, şi episoade amuzante, dar esenţial este faptul că mi-a influenţat soarta. Pentru că mi-a confirmat ce îmi spunea odinioară marele prof. acad. Jules Niţulescu: „Autodidacticismul este cel mai bun maestru“. În acei ani s-a conturat şi atracţia mea pentru terminol
