…cand vorbesti despre Republica lui Platon (427 – 347 i.d.H.), cei familiarizati cu textul se gandesc fie la mitul pesterii, fie la linia dialectica sau la “societatea inchisa” a lui Popper (care, intre noi fie vorba, n-a inteles nimic din Platon). Daca mergi mai in detaliu si spui Cartea a II-a, cunoscatorii vor pomeni imediat despre “cetatea porcilor” si “cetatea luxului”, s.a.m.d. Putini insa sunt cei care realizeaza ca, la inceputul acestui al doilea capitol al Republicii se gaseste unul dintre cele mai tulburatoare pasaje din toate dialogurile lui Platon – singura “profetie filosofica” a rastignirii lui Hristos, scrisa cu 350-400 de ani mai devreme!
Sa recapitulam, pe scurt: la inceputul dialogului, Socrates este fortat de catre Glaucon (“nu vezi cat de multi suntem?”) sa il insoteasca la casa tatului sau, Cephalus, unde incep sa discute despre justitie/dreptate. Fiecare ofera propria-i definitie a dreptatii (si fiecare caracter intruchipeaza o anumita tipologie – dar asta e deja alta poveste). Sub presiunea iscoditoare a intrebarilor lui Socrate, interlocutorii incep sa se recunoasca, unul cate unul, infranti (y compris Trasymachus, un fel de Paul Varvea in varianta antica – scuze, Paul, nu m-am putut abtine : dreptatea trebuie sa fie altceva. Aici intra in scena Glaucon si fratele sau Ademaintus, care, desi de partea lui Socrate, joaca rolul avocatului diavolului: ii prezinta lui Socrate (“ei spun ca dreptatea nu este decat…”) varianta dreptatii ca un rau mai mic decat starea homo homini lupus - o conventie stabilita printr-un contract/compromis intre oameni altminteri rai de la natura (si asta cu vreo 2000 de ani inainte de Hobbes!!!) (R359a) Ceea ce urmeaza, intregul dialog, nu este decat incercarea lui Socrate de a-l combate pe Hobbes cu doua milenii inainte!
Provocarea, insa, abia acum urmeaza: demonstreaza Socrate, daca poti, ii spune Glauc
