Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)

Într-o istorie lungă, chinuită şi adeseori nătângă, am avut şi noi, românii, crucificaţii noştri. Oameni care şi-au dus crucea cu demnitate, au fost loviţi, batjocoriţi, au căzut în genunchi, s-au ridicat, au mers mai departe, au pătimit, au murit şi au înviat.

Unul dintre martirii acestui neam a fost Corneliu Coposu. Avea 33 de ani când, în 1947, a fost arestat de comunişti, sub acuzaţia de înaltă trădare a clasei muncitoare. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a stat în puşcărie 17 ani, dintre care 9 în arest preventiv. A fost eliberat în 1964, odată cu ultimii deţinuţi politici ai barbariei staliniste, în urma amnistiei lui Gheorghiu-Dej.

Şi pentru ca osânda să fie totală, soţia lui Corneliu Coposu a fost condamnată la 25 de ani de muncă silnică, sub acuzaţia de înaltă trădare. A murit după 14 ani de temniţă, din cauza torturii şi a condiţiilor de detenţie.

În volumul-interviu „Coposu - confesiuni" (Editura Anastasia, 1995), Doina Alexandru surprinde un om senin, un Senior lipsit de ambiţii revanşarde faţă de cei care i-au distrus viaţa. Un creştin care a înviat cu adevărat după ce torţionarii s-au străduit să-i zdrobească şi oasele, şi sufletul.

Există, în această carte, multe mărturisiri demne de a fi redate marelui public. Ne vom întoarce cândva la ele, pentru că sunt lecţii de voinţă, onoare şi demnitate pentru fiecare dintre noi. Acum vom reţine însă una dintre poeziile scrise de Corneliu Coposu în lungul său purgatoriu. Da, Seniorul scria şi poezii. Cea de faţă se numeşte „Rugă" şi are două strofe minunate.

„Cerne, Doamne, liniştea uitării

Peste nesfârşita suferinţă.

Seamănă întinderi de credinţă

Şi rodeşte roua îndurării.

Răsădeşte dragostea şi crinul

În ogorul năpădit de ur