…cu romanii din diaspora se intampla un fenomen interesant – devin mai romani decat romanii de acasa. Devin mai romani decat erau in Romania. Obiceiuri alta-data ignorate sunt aici respectate aproape cu sfintenie: se merge cu colindul, cu Steaua, se spala fata cu apa de pe un on inrosit, la petreceri se canta spontan “Desteapta-te, romane!” sau “Treceti batalioane romane Carpatii“, se fac cozonaci si sarmale si mici si ciorba de burta, se bea tzuica/palinca si visinata, se dau copiii la cursuri de romana cum se dau in tara la cursuri de engleza, s.a.m.d. (Exagerez, insa foarte putin:)
Dar, mai presus de toate, se (re)descopera biserica. Oameni care, acasa, mergeau la biserica din An in Paste, la modul propriu, participa acum la lirtughie in fiecare duminca. Sau aproape. Pana si pentru “bisericosii” de dinaintea plecarii, biserica din diaspora e radical diferita – mai cu seama pentru oraseni. Intr-un oras mare, indiferent daca mergi la Catedrala sau la vreo bisericuta de cartier, este, de facto, imposibil ca biserica sa se identifice cu vreo idealizata comunitate a credinciosilor. Oamenii nu se cunosc intre ei, isi dau, poate, politicos, binete, asculta slujba, si pleaca dupa cum au venit – care incotro. E un soi de fast-food spiritual: intri, te inchini,spui o rugaciune, iesi.
La bisericile din diaspora, asa ceva nu este posibil. Pana si in multe dintre orasele mari, bisericile seamana mai degraba cu cele de la tara. Obligate sa traiasca aproape exclusiv din contributiile si participarea efectiva a credinciosilor, parohiile sunt aproape nevoite sa devina exact asta – parohii: biserica vazuta, a credinciosilor. Se organizeaza singuri, mananca impreuna (dupa slujba, urmeaza daca nu o masa comuna, atunci macar un coffe-hour, la care credinciosii contribuie prin rotatie voluntara, aleg corul, desemneaza consiliul parohial, strang bani pentru construirea vr
