De la 11 ani este tuşieră la meciuri de fotbal importante pentru olteni, precum partida dintre Calafat şi echipa Gică Popescu. Speră să ajungă un arbitru de elită.
Nici nu a învăţat bine să meargă, că s-a dus pe maidane să bată mingea. Avea câţiva anişori. Suficient, spune Cosmina, cât să priceapă cum stă treaba cu fotbalul. „Tata m-a luat de mână, a adunat un grup de vecini şi ne-a dus pe câmp. A desenat cu o cretă un teren, ne-a aruncat o minge şi ne-a urat baftă. Era mai mult o joacă, nu ştiam cu ce se mănâncă sportul. Dar în mijlocul lanurilor de grâu am avut debutul“, îşi aminteşte Cosmina. Antrenamente a făcut în fiecare zi, la marginea comunei Vârvoru de Jos.
Cursuri de arbitraj
Când a împlinit 9 ani, a venit la oraş. Începea o viaţă nouă. „Mergeam frecvent la meciurile de pe stadionul «Ion Oblemenco». Încheiasem un capitol de experienţă şi pătrundeam într-o etapă necunoscută mie, care mă speria şi mă captiva în acelaşi timp“, adaugă Cosmina. S-a îndrăgostit de jocul prefosionist, de calitatea unor sportivi şi de perspectiva unei cariere în acest domeniu. „Aş fi făcut mişcare nonstop. Îl băteam întruna la cap pe tata să mă înveţe cât mai multe, el fiind deja arbitru. În plus, şi sora mea este tuşier“, povesteşte fata. Când fotbalul nu mai avea secrete pentru Cosmina, s-a înscris la cursuri de la Institutul de Mecanică, pentru a obţine o diplomă de tuşier. „Sunt prima din judeţ cu această pregătire. Mă ajută prin faptul că îmi dă întâietate şi îmi oferă şansa de a mă afla în apropierea unor personalităţi din lumea fotbalului“, adaugă olteanca.
La 11 ani a pus mâna pe un fanion şi a arbitrat primul meci. „Eram la ţară, dar aşa mi-am dat seama câte trebuie să înduri la un astfel de eveniment. Sunt suporteri care îţi vorbesc urât sau încearcă să iasă în evidenţă urlând. Alţii, pentru că mă văd fată, mă invită în oraş. Îi refuz pe toţi.
