„În curînd, fiecare om va avea dreptul la 15 minute de celebritate“ – spunea Andy Warhol, pe la 1970. Televizorul e „cel mai eficient mediu de transmitere în masă a informaţiei din istoria omenirii“ şi această calitate îl transformă în cea mai accesibilă rampă spre celebritate. Singura condiţie a celebrităţii, preconiza artistul, ar fi, deci, apariţia pe sticlă. Andy Warhol era deja celebru cînd a făcut această profeţie. Şi asta nu (numai) graţie televiziunii. Dar este cert că el a fost unul dintre primii beneficiari ai schimbării de paradigmă din artele vizuale: noul mediu nu oferea doar avantaje tehnologice, nu oferea doar acea iluzie a unui „aici şi acum“ adevărat, el garanta, mai presus de toate, o comunicare (în sens unic) cu un public extrem de numeros. Valoarea mesajului televizual rezidă deci în cantitate, în posibilitatea multiplicării (e exact opusul formelor „convenţionale“ de artă, valoroase datorită unicităţii). Era şi normal ca fascinaţia pentru imaginea televizuală să fie exploatată de artişti.
Muzeul de Artă Modernă din Viena (MUMOK) prezintă, pînă pe 6 iunie, probabil cea mai amplă expoziţie temporară dedicată interacţiunii dintre artele vizuale şi televiziune. Întinsă pe patru niveluri, expoziţia cuprinde cîteva sute de filme şi instalaţii multimedia realizate de pionierii artei video: Yoko Ono, Nam June Paik, Harun Faroki, Dara Birnbaum, Joseph Beuys şi, bineînţeles, inevitabilul Andy Warhol.
„Changing Channels – Kunst und Fernsehen 1963-1987“ panoramează cele mai importante puncte (artistice) de vedere asupra televiziunii şi rezumă principalele critici aduse mediului. Navigînd printre ecrane, am ales patru momente esenţiale ale acestei adevărate istorii a artei TV.
● În TV Is A Fireplace (1969), Jan Dibbets arată cum a ajuns aparatul TV noua vatră, noul epicentru al casei. Timp de opt zile, între Crăciun şi Anul Nou, postul au
