Se ia un regizor de film mai mult decît neconvingător în ultimii ani. Se ia o piesă de teatru complet ateatrală şi un scenarist catastrofal, după cum o dovedeşte dezastrul cinematografic intitulat “Nunta mută”. Şi pe post de dressing, se adaugă acel ingredient secret care apare nu se ştie de unde, nu poate fi calculat statistic (nu în artă!) şi care dă suflet până şi bolovanilor: sărutul lui Dumnezeu.
Nu credeam că o să apuc ziua în care să recomand un film de Sergiu Nicolaescu. Nu credeam că o să apuc ziua în care să laud un scenariu de Adrian Lustig. Când şefu’ m-a trimis la vizionarea de presă, la 10 dimineaţa (btw, ora mea de trezire e 11.30 – 12), mă întrebam “de ceeeee?” Şi mă linişteam: “las’ că CinemaPro are fotolii confortabile, se doarme pe rupte.”
Fraţilor, vreau să vă zic că am urmărit filmul “Poker” cu gura căscată.
Dacă piesa “Poker” e o adunătură de cioace cu zero situaţii scenice, Lustig şi-a luat evident nişte şuturi în coaie de la Nicolaescu, care l-a pus să construiască poveste în jurul cioacelor. Şi poveste a fost! Cu acţiuni antrenante, dinamism, haz, sare şi piper, şi mult umor intertextual.
Trioul de aşi Mălăele-Teodosiu-Găitan sunt pur şi simplu american de buni. Naturali, adevăraţi în reacţii, credibili în personaje. Iar revelaţia absolută a filmului, care m-a dat pe spate de mi-a rupt coloana vertebrală, e Jojo. Da, Jojo cea facilă şi etern-prostuţă de la Divertis are aici carismă de Marilyn Monroe şi umor de Reese Witherspoon. În sfârşit un film românesc cu o femeie într-adevăr frumoasă, fermecătoare şi deloc vulgară, absolut naturală din clipele de nuditate şi până în cele, demenţial de comice, în care boceşte peste acvariul cu peşti. Aceşti patru actori sunt “the next best thing”. Satiră inteligent construită. Răsturnări de situaţie. Bine, unele poante trase de păr, ca aluziile ironice la “The Godfather” – dar cân