N-a fost uşor să iau decizia. Dar am luat-o: rămân la „Adevărul".
Ieri am rupt demisia pe care o semnasem cu şase zile în urmă. Nu-mi stă în obicei să mă răzgândesc, dar în acest caz este o concesie făcută raţiunii. Prea multe argumente atârnau în balanţă pe talerul continuităţii.
M-au impresionat oamenii din redacţie. Am pretenţia că ştiu să fac diferenţa între vorbe goale şi cuvinte spuse din suflet. Ei bine, în aceste zile am simţit zbuciumul sufletesc al unor colegi pe care nu i-am menajat atunci când „au călcat pe bec". Şi nu-i voi menaja nici de aici înainte. Ştiu însă că, pe lângă calităţile profesionale, contează şi calitatea umană.
Timp de câteva zile m-am simţit ca un căpitan de cursă lungă care, după ce în ultimii doi ani şi-a convins marinarii să-l urmeze într-o călătorie transatlantică, îi abandonează în mijlocul oceanului pentru a sări pe alt barcaz.
Ştiu că-i dezamăgesc pe câţiva dintre foştii mei colegi. Dar situaţia era de aşa natură încât, orice decizie aş fi luat, era imposibil să nu dezamăgesc pe cineva. Dacă rămâneam neclintit în hotărârea de a pleca, aş fi rănit însă mult mai mulţi oameni.
Datoram redacţiei infuzia de încredere de care avea nevoie după incertitudinea acestor zile agitate. Datoram patronatului şi noii conduceri executive prezumţia de bună-credinţă. Mai ales după ce atât Dinu Patriciu, patronul ziarului, cât şi Peter Imre, noul director general, s-au străduit să ofere garanţii, în faţa câtorva sute de oameni, că nu vor încerca să intre cu bocancii în bucătăria editorială a ziarului. Până la proba contrarie, corect este să-i credem. Şi bine ar fi ca proba contrarie să nu vină niciodată.
S-au spus multe vorbe grele în aceste zile. Am aflat că Dinu Patriciu este „un mare mincinos", iar Răzvan Corneţeanu „un mare hoţ". Nu cred nici una, nici alta. Eu ştiu că amândoi au contribuit, alături de ziarişti
