Ce-i drept, trebuie să ai 50-60 de ani şi să-ţi fi pus numele pe un număr de cărţi ca să fii onorat în ditamai Dilema veche cu o rubrică precum aceasta, semn de dulce trufie, orice s-ar zice. Aferim!

Adicătelea cum „Ce mi se-ntîmplă“!?! Te propui dumneata ca filtru, ca medium al realităţii, un soi de lămîie care se stoarce singură, fără ulei (sper că nu şi fără sare), peste salata prezentului valah? Cine, ce, cît şi la ce bun te creditează? De ce să merg eu, Cititor, pe propunerile, numele, titlurile, evenimentele, lecturile sau spectacolele pe care le prezinţi matale? Ce te face ascultabil, lizibil, urmăribil şi, Doamne fereşte, infailibil? Cine-mi eşti, de te-avînţi să surfilezi înconjurătorul, să selectezi chestii vrednice sau nemernice din peisaj şi să mi te dai ca exemplu?!?

Corect. Iar în „buna“ tradiţie a generaţiei naşpa de azi voi răspunde: „I’m nobody but me!“. Un om care a scris în Dilema zeci de articole, începînd cu nr. 2. Unul care stă bine, adică senin, între Eminescu şi Caragiale, Mihail Sebastian şi N. Steinhardt, Bach şi Beatles, Albinoni şi Leonard Cohen, Humanitas şi Polirom, Zavaidoc şi Led Zeppelin, Cristian Vasile şi Deep Purple, ori între Hurezi, Benares, Alhambra şi goticul manuelin. Între nastratinismul balcanic, domul din Köln, Amos Oz, Marguerite Yourcenar, Ernst Jünger, Pascal, Filocalia, Soljeniţîn, culele de la Măldăreşti şi miniaturile stradale din Obidos.

Unul care s-a săturat de cuantificarea calmă, iresponsabilă, sinucigaşă, a răului românesc de mai bine de-un veac încoace şi care tînjeşte după un strop de normalitate, elan nădăjduitor şi lumină interioară. Care e obosit aproape letal de mania românilor de a-şi inventaria masochist viciile, nenorocul, damnările şi fatalismul, a-şi etala nimicnicia, netrebnicia, nihilismul, delirul de grandoare paralel cu complexele slugărniceşti de inferioritate. Şi care nu înţ