…clasele VI-VIII le-am facut intr-o scoala in care tiganii reprezentau o minoritate deloc de neglijat (cam 25%). Am avut colegi tigani lenesi, smecheri, inteligenti si mai putin. Dar nu am avut parte de tigani rai. Sincer. Poate pentru ca faceau parte integranta din peisaj, poate pentru ca eram eu mai de gasca, m-am inteles bine cu toti. Pe unii mi i-am facut chiar amici. (Mai tarziu, aveam sa scap de cateva batai administrate in strada, doar pentru ca am fost recunoscut ca “ala pe care-l stie Imre sau Lingurar”). Cand ne-am mai vazut pe-acasa, din ce in ce mai rar, pentru ca dupa ‘89 s-au raspandit care incotro si altii le-au luat locul, am mai baut cate o bere. Unul dintre ei s-a casatorit in liceu cu o cravata imprumutata de mine (si nu, n-am mai recuperat-o:).
De ce toate aceste confesiuni? Pentru ca astazi este Ziua Internationala a Romilor si toata lumea discuta – pentru a cata oara? – despre ce se poate face. Nimeni insa, din cate am citit pana acum, nu pune degetul pe paradox: fie tiganii se integreaza (si-atunci, de facto, inceteaza sa mai fie tigani – cati dintre tiganii “integrati” mai pot fi identiticati, cu mana pe inima, ca atare?), fie isi pastreaza identitatea – si toate probleme sociale ce decurg de aici. Din aceasta dilema nu vom putea iesi. Si nici n-avem de ce. Alegerea, in fond, le apartine – cum apartine oricarui minoritar, oriunde in lume. Mai exista, de buna seama, varianta intermediara, caldicica, in care unele obiceiuri, traditii, etc sunt pastrate ca “traditii”, adica mai degraba forme lipsite de continut, bune insa pentru promovarea “multiculturalismului”. Ca roman-american n-o sa ridic eu primul piatra.
Ma amuza, insa, insistenta iluminista ca toate problemele pot fi rezolvate prin educatie. Si, cand spun “toate”, chiar asta inteleg: am citit zilele astea ca toate problemele – de la violenta tanarului care omoara un batran