Ani la rînd, după decembrie 1989, presa relua periodic avertismentul „Români, vi se pregăteşte ceva!“. Şi, sub acest titlu, anunţa tot felul de scenarii, comploturi, conspiraţii mai mari sau mai mici, puse la cale de noua Putere, de vechea Securitate, de Occident, de Rusia ş.a.m.d. Lucrurile rămase neclare despre decembrie ’89 (cine au fost teroriştii, care a fost rolul Securităţii, dacă a fost sau nu lovitură de palat etc.), precum şi marile tulburări din lunile următoare (conflictul interetnic de la Tîrgu Mureş, mineriadele) instauraseră în opinia publică o predispoziţie specială pentru explicarea evenimentelor prin planuri bine orchestrate din umbră.

Neîncrederea generalizată şi incultura politică moştenite după deceniile de dictatură, imunitatea scăzută la manipulare ne făceau victime sigure ale acestor anunţuri semi-apocaliptice şi fatale: orice am fi făcut, „cineva, acolo sus“ mai punea la cale un plan diabolic. Chiar şi cei care nu credeau în conspiraţii gustau, totuşi – măcar aşa, de amorul artei – astfel de avertismente. Sau măcar intrau la o idee – şi-apoi fandacsia era gata...

Treptat, sentimentul că „ni se pregăteşte ceva“ s-a diminuat. Nu şi neîncrederea manifestată la nivel social (în politicieni, în concetăţeni, în instituţiile statului). Destui gazetari sînt în continuare convinşi că totul e controlat de la Cotroceni ori de serviciile speciale şi că, în general „nimic nu e întîmplător“ în politică. După alegeri, episodul „flăcării violete“ a adăugat o aură paranormală unei societăţi în care, oricum, politicienii sînt obsedaţi de „lucrături pe la spate“, iar o bună parte a cetăţenilor crede că alegerile sînt oricum „aranjate“. Sîntem în continuare mai sensibili la ideea de complot sau conspiraţie decît alte naţii? Este mentalitatea noastră – cu o puternică amprentă balcanic-orientală – fascinată în continuare de „mister şi maledicţiune“,