…pentru ca ultimele postari/comentarii m-au lamurit ca avem (inca) o neintelegere care, nadajduiesc, poate fi relativ lesne lamurita: pare-se ca nu putem gandi decat intr-o extrema sau alta; pana si calea de mijloc o gandim ca pe o extrema. Sa ma explic, cu exemple concrete: in cazul tiganilor, fie ii imbratisam din tot sufletul, negandu-le pana si problemele evidente, fie ii dorim daca nu intr-un lagar, atunci undeva in spatiu sau la capatul celalalt al planetei, gasindu-i vinovati de toate relele pamantului. Suntem, cu alte cuvinte, intoleranti cu toleranta, si toleranti cu intoleranta.
Scapam din vedere tocmai esenta tolerantei – limita. Stiu, suna a Ana are mere, Xenia are pix, dar uneori, luati de val, uitam ca da, Ana are intr-adevar mere. Aveti asadar rabdare. Tolerati-ma. Toleranta nu are sens decat in prezenta unor limite care au fost incalcate sau fortate. Nu sunt tolerant cu ceea ce sunt de acord, nici cu ceea ce ma bucura, etc. Sunt tolerant cu ceva care, intr-un fel sau altul, depaseste vreo limita. Imbratisarea entuziasta, asadar, nu mai e toleranta. Tolerez (sau nu) avorturile, fumatul, minciuna, lenea, s.a.m.d. Nu-mi tolerez parintii sau copiii (decat atunci cand ma scot din sarite), nu tolerez bautul unei beri decat daca sunt impotriva, nu tolerez cititul decat daca urasca lectura, s.a.m.d. Cand Traian Basescu ii “tolereaza” Elenei greselile (sau orice parinte greselile copilului) o face pentru ca in strafundurile sufletului recunoaste ca odrasla a gresit.
Atentie! Aici nu vorbim despre toleranta neindreptatita si nici despre intoleranta justificata – asta ar fi o alta discutie asupra valorilor si circumstantelor. Vorbim pur si simplu despre o toleranta pe care mai tot timpul o intelegem gresit, fie ca pe un compromis (in sensul unei cedari morale), fie ca o imbratisare entuziasta. De buna seama, atunci, ambele forme devin extreme si c