Dacă până ieri s-ar fi făcut un sondaj pe stradă, nu cred că s-ar fi găsit un român din o sută care să răspundă corect la întrebarea ”Cine este Lech Kaczynski?”. Și la fel de nedumerit ai fi fost privit dacă ai făcut un sondaj referitor la pădurea Katyn. Prea puțini sunt cei care își cunosc propria istoria, cu atât mai puțin a altora.

Personal nu cred nici în coincidențe, dar nici în teoriile conspiraționiste. Atâta cât am trecut prin viață am învățat că nu există lucruri care se întâmplă pur și simplu, dar și că interpretările duse la extrem sunt rodul imaginației și, nu de puține ori, al ignoranței.

Privind emoțiile stârnite de moartea președintelui polonez în rândul unor oameni care până ieri habar nu aveau cine e, inevitabil mi-a rămas o întrebare: oare vom învăța ceva din această tragedie? Câți vor fi cei care, fără ură și părtinire, vor înțelege că ceea ce ni se întâmplă, modul în care reacționăm, prezentul dar și viitorul e condiționat de trecutul părinților și bunicilor noștri? De propria istorie? Dincolo de explicațiile tehnice (uzura avionului, greșelile pilotului, decizia greșită de a se încăpățâna să aterizeze la Smolensk și nu la Minsk), accidentul nu s-ar fi produs dacă crimele de la Katyn nu ar fi existat ori ar fi fost o rană închisă.

La rândul nostru plătim tribut unor răni rămase netratate. Masacrarea elitei românești în închisorile comuniste, chiar dacă s-a întins pe mai mulți ani, a avut aceeași amploare și efecte precum decapitarea intelectualității poloneze la Katyn. Istoria a fost bruscată, evoluția societății a fost stopată. Noi suntem încă departe de ceea ce au reușit polonezii în domeniul împăcării cu propria istorie. De aici și imposibilitatea de a trece mai departe, de a ne detașa de discursul public ravanșard. În loc să căutăm soluții, încercăm să plătim polițe, iar asta ne consumă întreaga energie.

Nu știu dacă r