…sunt oameni cu un destin aparte. Si sunt oameni suficient de norocosi pentru a-i cunoaste pe cei din prima categorie. Tot e ceva peste fire, vorba poetului Ion Muresan. L-am cunoscut pe Marcel Petrisor pe la sfarsitul anilor ‘70, cand a participat la o intalnire a Scriitorilor Zarandeni. Copilul care eram a ramas cu gura cascata in fata acestui om, iar omul aproape batran care sunt acum inca n-a reusit s-o inchida. De atunci am petrecut multe zile si nopti ”de poveste”, fie la Brad, fie la Ocisor sau la Bucuresti, ascultandu-l depanand amintiri din “celula mortii” pe care a impartit-o cu Parintele Calciu-Dumitreasa, anecdote cu Petre Tutea, sau povesti cu stafii din Ocisor. Prin intermediul lui am cunoscut alti oameni remarcabili. Fara Marcel Petrisor eu, cel de acum, n-as mai fi asa cum sunt. E putin lucru?
Astazi, 13 aprilie, implineste 80 de ani. N-arata, nici pe dinlauntru si nici pe dinafara. Inca mai cara in carca saci de ciment (chiar daca, dupa cum marturiseste spasit, altii trebuie de-acum sa i aburce in spinare). La multi ani, domnule profesor! Cu dragoste…
PS Am gasit pe blogul lui Razvan Codrescu (salutari!) un text de-al lui Lucian d. Popescu (alias Bobita). Cum Bobita are un text mai bun decat orice as putea incropi eu acum, il preiau fara prea mari remuscaturi ale duhului launtric. Cititi si va minunati!
PRIETENUL MARCEL PETRIŞOR
Îl cunosc de pe la sfîrşitul anilor ’70. Prieten de familie, venea în casa noastră, plăcîndu-i atmosfera salonului care, mulţumită bunicii, salva nuanţe interbelice. Era un povestitor extraordinar şi, copil fiind, mă fascinau amintirile copilăriei lui. Mai tîrziu, deşi nu l-am avut profesor la şcoală, mi-a devenit cel mai bun dascăl: era subtil şi eficient în cea mai mare măsură, combinînd largheţea cu rigoarea, non-conformismul cu un tradiţionalism creştin care în epocă era foarte rar[1]