„Prefer familia înaintea mea, prefer patria înaintea familiei.“ („Patria“, Poporul suveran, I, 1848, nr. 3, 23 iunie)

Frămîntările şi transformările care au traversat societatea românească de-a lungul secolului al XIX-lea nu puteau ocoli familia. Dimpotrivă, înţeleasă ca o instituţie socială fundamentală pentru supravieţuirea „naţiei“ şi considerată drept un model de ordine şi organizare socio-politică, familia – şi împreună cu ea căsătoria, rolul bărbatului şi al femeii, raporturile cu copiii şi educaţia acestora – capătă un rol central în (re)definirea identităţilor şi a ierarhiilor sociale în epoca amintită.

Încă de la începutul veacului, diverse mărturii ale unor călători străini sau consideraţiile unor reprezentanţi ai micii burghezii vorbesc despre dezordinea familială provocată între altele de influenţa occidentală, despre decăderea moravurilor boierilor, despre înmulţirea „frondelor în cuplu“, etc. Toate acestea ar duce la degradarea moralei sociale şi la decăderea poporului român. Observaţii critice la adresa felului în care este înţeleasă familia de către societatea vremii şi lamentaţii cu iz apocaliptic vor exista pînă la sfîrşitul secolului: paşoptişti, diverse personalităţi din rîndul intelectualilor sau al oamenilor politici, medici sau jurişti se îngrijorează, periodic, de starea acestei „molecule a societăţii“. Dar, începînd cu anii ’30, putem întîlni şi un altfel de discurs, care răspunde acestor critici propunînd noile reguli morale şi sociale care vor trebui introduse şi respectate de către societatea românească, pentru a evita pericolul dezordinii şi al decăderii.

Acest discurs de tip moralizator va fi, evident, unul polifonic: vor fi dezvoltate teme diverse şi vor fi adoptate tonalităţi diferite. Unul din punctele centrale ale noilor concepţii despre familie este asocierea acesteia cu ideea de patrie, patriotism, naţiune. Scr