Viaţa într-un scaun cu rotile este, pentru cei mai mulţi dintre noi, o imagine pe care o vedem, rareori, în timp ce ne plimbăm pe stradă. Persoane cu dizabilităţi motorii, care încearcă să urce bordura înaltă a unui trotuar, care tânjesc să ajungă în cabinetul unui medic stomatolog sau chiar al doctorului de familie, care se „războiesc" cu rampele de acces făcute la mişto, „pentru că aşa o cere legea", sau care nu au circulat niciodată într-un mijloc de transport în comun, pur şi simplu pentru că europeanul oraş Mangalia nu deţine niciun astfel de autovehicul adaptat nevoilor celor ce se deplasează în scaunul cu rotile, au „interzis" în aproape tot Municipiul Mangalia.
La toate greutăţile vieţii cotidiene, se adaugă şi insensibilitatea celor din jur, şi în special a instituţiilor publice sau agenţilor economici, care, din neştiinţă sau nepăsare, nu dau doi bani pe chinul prin care trec aceşti oameni. 90% dintre rampele din Mangalia nu fac altceva decât să ia în derâdere handicapul persoanelor cu dizabilităţi. Începând de la instituţii publice şi până la micile societăţi comerciale „de bloc", unghiul în care au fost concepute aceste căi „de acces" este greu de urcat până şi pentru o persoană sănătoasă.
Potrivit legii, rampele de acces ar trebui să aibă o înclinare de maximum 5%, dar, cele mai multe instituţii sau societăţi din oraş, şi-au făcut rampele în unghiuri de peste 35%. Asta pentru că, pur şi simplu, nu au avut cum să realizeze rampele pe un spaţiu extrem de redus. Nu este, desigur, vina nimănui că legea a fost corectă, dar imposibil de aplicat. Însă, la fel de adevărat este că, o persoană care abia se deplasează, în cărucior sau în cârje şi care vede rampele de acces făcute în batjocură, se simte umilită zilnic, când trebuie să apeleze la mila apropiaţilor sau chiar a necunoscuţilor, pentru a putea avea acces chiar şi la un banal trotuar. @N
