România întreagă, rămasă cu ochii înfipţi în televizoarele pe care se succed imagini cu poarta de fier a arestului Rahova, coridoarele Curţii Supreme şi sediul DNA, este frământată de o dilemă: justiţia se face cu sau fără cătuşe?

Ambele variante au partizanii şi adversarii lor. Toţi au argumente şi sunt gata să meargă până la capăt. Aproape că nu mai contează fondul problemei. Pe noi, deobicei, formele ne omoară.

Ceea ce a şocat în cel mai înalt grad opinia publică a fost imaginea judecătorului Costiniu şi a afaceristului Căşuneanu, uniţi de aceeaşi perechi de cătuşe. Ceea ce poate să însemne că DNA-ul n-ar fi vrut să rişte dispariţia vreuneia dintre cele trei piese care compun dosarul Voicu. Dacă dispăreau, dispăreau împreună. Tot împreună au rămas.

Cătuşele sunt simbolul unui anumit tip de justiţie. Justiţia comunistă le-a folosit cu un scop pe cât de adânc, pe atât de subtil: cine greşeşte, plăteşte! Cu libertatea! Pentru că, în mic, cătuşele reprezintă puşcăria. Locul unde cei răi nu mai pot face nici un rău. Legea şi cătuşele îi diferenţiază pe cei mulţi şi cinstiţi, de cei puţini şi necinstiţi. Prezenţa acestor accesorii era justificată de faptul că odată încăpută pe mâna procurorilor persoana era ca şi condamnată. Justiţia comunistă nu admitea rateurile. Decât să scape un vinovat, mai bine înfundau puşcăria zece nevinovaţi. Plasa avea ochiuri dese şi greu de străpuns.

Tranziţia spre o justiţie democratică s-a făcut păstrându-se câţiva dintre cuceririle istorice Cătuşele constituie una dintre aceste cuceriri. Deşi nici un rând din Codul de procedură nu prevede obligativitatea acestora, ele sunt folosite la greu. În ce bază? A unui regulament intern al Ministerului de Interne. Nici un judecător nu s-a întrebat până acum de ce toţi învinuiţii, chiar dacă nu pentru fapte violente, intră în sala de şedinţe cu cătuşe. Probabil că li se pare