Ca în ţările civilizate... De cîte ori nu am auzit această referinţă admirativ-frustrată, din cele mai diferite guri şi despre cele mai diverse probleme! Ciudat însă, nu ţin minte să fi auzit vreodată invocîndu-se „ţările civilizate“ atunci cînd era vorba despre... a sta de vorbă. Adică a discuta, a conversa, a delibera, pe scurt, a con-vorbi. Ca şi cum discuţia publică ar fi rămas pretutindeni la stadiul de „natură“ şi nu ar fi fost „civilizată“ şi ea precum atîtea alte comportamente publice şi mai puţin publice ale acestui animal politic care este omul! Ca şi cum pentru comunicare şi deliberare nu ar exista reguli „civilizate“ la care să ne raportăm. Sîntem de acord cu toţii că multe ar trebui să fie şi la noi „ca în ţările civilizate“, cu o singură excepţie însă: discursul public. (Ah, era să uit ospitalitatea noastră strămoşească pentru care, de asemenea, nu există model civilizaţional de invidiat!)

Şi totuşi, într-un fel, de la aceste reguli ale con-vorbirii începe totul. Ele instituie şi garantează, poate mai mult decît orice altceva, ordinea Civilizaţiei, elaborînd şi rafinînd, de-a lungul secolelor, proceduri ale discuţiilor eficiente, care să acorde şanse egale fiecărui vorbitor în interesul tuturor participanţilor. Ele încep acum mai bine de două mii de ani, cu agora greacă şi forum-ul roman, dar se apropie de maturitate odată cu secolele XIII-XIV şi cu formarea Parlamentului englez. Pentru a asigura rolul deliberativ al acestuia, discuţiile din cadrul Camerei Comunelor au trebuit să fie îngrădite şi orientate de reguli de con-vorbire. Aşa au apărut primele rules of order. Ele se aseamănă, pe undeva, cu acele norme de co-mensalitate expuse, cam în aceeaşi vreme, de către Erasmus din Rotterdam în faimosul său manual De civilitate morum puerilium libellus, cu care începe, într-un fel, „procesul civilizării“ despre care vorbeşte Norbert Elias. Şi înt