Beneficiind de poziţia ocupată de-a lungul mai multor decenii în presa medicală, mi-am permis, în cuprinsul unor editoriale, să le sugerez celor care au trăit evoluţia unei specialităţi, naşterea unor instituţii, au cunoscut oameni şi faptele lor să le consemneze, salvând în acest fel de la uitare date şi informaţii ce ar putea, la un moment dat, să capete însemnătate iatroistorică. Aceasta mai ales în condiţiile în care disciplina de Istoria medicinii în ţara noastră se află, cred, într-un con de umbră: materie de studiu opţională în facultăţile de medicină; societate ştiinţifică frecventată, aproape în exclusivitate, de seniori; absenţa unor planuri de cercetare şi a metodologiei apropriate pentru aceasta; lipsa unei reviste şi a acelui muzeu naţional de istoria medicinii, pentru care atâta, în zadar, am pledat etc. (...)

Mărturiile acestor autori ar putea fi surse bibliografice preţioase pentru un viitor, poate, mai fast, onorând acel trecut, pe bună dreptate glorios, când, spre exemplu Publicitate – citez unul singur! – în 1936, doctorul Victor Gomoiu era ales ca preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii, cu sediul la Paris, luându-se în considerare meritele personale, dar şi ale Istoriei medicinii româneşti din acele timpuri, funcţie onorantă pe care a deţinut-o până în 1958, când a fost arestat de securitatea comunistă. Sigur, nu îmi fac iluzii că apelurile mele au fost neapărat receptate şi că li s-a dat curs… Totuşi, mă bucur să constat că, în ultima vreme, fără legătură probabil cu acest îndemn, au apărut mai multe lucrări cu profilul enunţat mai sus, pentru Urologie, Psihiatrie, Ginecologie, Chirurgie, Pneumologie etc, monografii închinate unor înaintaşi, dar şi sinteze de iatroistorie universală ori naţională. Am luat act de majoritatea dintre ele, mulţumită faptului că autorii, aflând ce ne mână în luptă, ni le-a