când până şi camera devine prea mult,

infăşurându-se in jurul tău.

când până şi patul devine prea mult,

innodându-şi cearşafurile subţiate de piele.

când fiecare parte a camerei doare.

atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste

marginea patului se intinde incet in toată camera. urcă

spre fereastră. marginea patului sparge fereastra

şi se revarsă in văile aerului ca o apă clocotitoare.

se intinde ca o avalanşă peste intreg oraşul.

atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare.

patul cu lentoare te răstoarnă de la o margine la alta

şi vezi că laşi in urmă oraşul,

aproape plângi de bucurie,

te ridică mai sus, vezi marea strălucind,

zăpada de pe munţi strălucind

şi aproape plângi, plângi de bucurie

in aerul limpede şi proaspăt.

şi sunt atât, atât de fericit şi nemişcat

in patul care se intinde ca un alt cer intre pământ şi cer.

un cer de lemn şi arcuri, de cearşafuri subţiate.

şi atât de fericit deasupra oceanelor, polilor,

tropicelor, atât de deasupra şi atât de nemişcat

că plâng de câtă fericire mi se ingăduie

şi de câtă incremenire mi se ingăduie.

şi plâng de atâta fericire,

prins in cerul meu de lemn şi arcuri

dintre pământ şi cer

şi patul purtându-mă ca pe-un indrăgostit incremenit

de-o parte şi de alta şi văd deodată tot cerul.

şi-n patul care acoperă intreaga lume

pentru o clipă văd

de unul singur

cerul albastru, limpede şi năpădit de stele,

de parcă doar pentru mine tot cerul.

şi plâng şi sunt atât de adânc fericit

că lacrimile vin din adânc invelite in carne

şi tot plâng şi carnea prin ochi pleacă de la mine.

dar câtă fericire mi se ingăduie şi câtă incremenire

in cerul meu de lemn şi arcuri, in cerul