Polemica despre sfârşitul lumii s-a mutat din studioul OTV pe canalele „serioase“ de ştiri.
Accentele apocaliptice pe care prezentatorii de „ştiri" de pe malurile Dâmboviţei le-au căpătat încă înainte ca norul de cenuşă vulcanică să-şi facă simţită prezenţa pe cerul ţărişoarei noastre m-au convins de faptul că am evoluat. Pe scurt, că am ieşit din secolul informaţiei pentru a intra în cel al isteriei televizate.
Bine, o să-mi spuneţi, dacă doi-trei gurişti care-şi dau cu părerea pe micul ecran au intrat în panică, asta nu înseamnă că întreaga naţie a luat-o razna. Corect. Simt însă că abia acum încep să-şi facă efectul reverberaţiile vorbăriei „formatorilor de opinie", care au plonjat cu atâta plăcere în subiectul catastrofei, încât nu-mi închipui că au fost animaţi de altceva în afara dorinţei de a-şi doborî recordul de audienţă.
Aud, nu la colţul străzii, ci şi aici, pe internet, tot mai multe voci care ne anunţă, pe un ton gravissim, că norul de cenuşă nu e un cataclism ca oricare altul. Ci un nou semn că se apropie sfârşitul lumii! Argumentele variază în funcţie de concepţia spirituală a preopinentului, dar mai ales de dotările sale intelectuale.
În linii mari, există două categorii de guralivi care-şi umplu timpul discutând pe teme eshatologice: tipul misticului, care consideră că tot ce ni se întâmplă e rezultatul voinţei divine, iar viitorul ne-a fost prezis, până la virgulă, în cărţile sfinte; tipul futurologului, care porneşte de la premisa că nu există viaţă veşnică, iar omenirea nu face altceva decât să se autodistrugă.
Primul găseşte în orice eveniment al prezentului o confirmare a profeţiilor trecutului, de la „Cartea Revelaţiei" până la catrenele lui Nostradamus. Şi nu are nevoie decât de credinţă pentru a-şi susţine punctul de vedere. Cel de-al doilea se bazează pe teorii ştiinţifice dintre cele mai controversate, de
